Uitatele zile ale comunismului

* în urmă cu aproape un sfert de veac, viaţa ieşenilor era cu totul alta * mulţi dintre locuitorii urbei îşi amintesc şi acum dorinţele şi speranţele acelor vremuri * dacă unii visau la o maşină, la blugi sau la un videoplayer, altora le-ar fi ajuns şi... o cutie de Coca-Cola

Pentru unii ieşeni, necazurile, bucuriile şi aspiraţiile Epocii de aur sunt doar istorii de-ale părinţilor sau momente cinematografice, iar viaţa se rezumă la realitatea postdecembristă. Există însă şi destui locuitori ai oraşului celor şapte coline care-şi amintesc perfect de acei ani, fie că erau încă şcolari, fie că trecuseră de prima tinereţe. Ei ne-au povestit despre visurile lor din vremea când Nicolae Ceauşescu părea veşnic, iar Bulă devenise erou naţional.
Am cravata mea, sunt pionier!
Ieşenii care nu depăşiră vârsta copilăriei înainte de 1989 nu aveau dorinţe prea complicate. „Când aveam vreo şapte-opt ani, visam să beau Coca-Cola, din cutie. Acum pare o prostie, dar pe vremea aia nu găseai aşa ceva în magazine. Mergeam cu părinţii la mare si vedeam sucul în shop-urile pe valută, pentru străini. Câte unul cumpăra şi bea pe stradă... Mie mi se părea chestia asta culmea opulenţei! Mi-a rămas în minte ideea asta, iar după revoluţie, când a ajuns Cola la noi în magazine, mi-am cumpărat ca disperatul”, şi-a amintit Alexandru Tărăcilă.
Pentru Mihai Ticu, acum pensionar, tot un vis al copilăriei e cel mai viu: „Tare mi-am dorit să fiu pionier! Nu mi-au dat cravata roşie din prima, că nu aveam origine sănătoasă. Şi, când în sfârşit am primit-o, tot nu am scăpat de griji! Învăţătoarea ne ţinea din scurt, dacă eram recalcitranţi ne lua cravata şi o ascundea în dulap. Păi ce, pe vremea aia puteai să vii la şcoală netuns, cu blugi rupţi, să fumezi în curte sau, Doamne fereşte, să te ţii de prostii cu fetele? Veneai în uniformă, dimineaţa cântai imnul şi-ţi făcea inspecţia – dacă ai unghiile tăiate, batistă, la fete panglică... Nu era rău, să ştiţi, făcea om din tine!”
Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai frumoasă din ţară?
Multe dintre urmaşele Evei se gândeau doar la ce văd în oglindă. „Mie întotdeauna mi-a plăcut să arăt bine, dar aveam cu ce? Mai vedeam reviste aduse din străinătate şi, când făceam comparaţie cu ce găseai la noi în magazine, mă luam cu mâinile de cap. Mai furam modele de acolo şi mergeam la croitoreasă, dar problema era şi cu banii, şi cu materialele pentru haine. Îmi făceam sânge rău şi pentru cele mai elementare obiecte vestimentare. Să luăm, de exemplu, ciorapii, nişte hidoşenii care făceau genunchi dacă stăteai mai mult timp aşezată... Umblam cu ac şi aţă în geantă, pentru cazul în care se rupeau. Iar lenjeria? De unde mătase cu broderii, de unde tanga? Şi acum îmi amintesc chiloţii ăia tetra, gogoşarii! Sau maieurile flauşate... Visam la altfel de haine, la blugi ca-n Vest, la desuuri şi rochii sexy, că aveam o siluetă perfectă atunci”, ne-a spus Elena Mantu.
Dor de ducă
Aspiraţiile bărbaţilor mergeau pe alte căi bătătorite. „Cel mai mare vis al meu a fost să-mi iau maşină. Că mă săturasem să mă înghesui în tramvai sau autobuz ca-ntr-o cutie de sardele! Plus că aveam şi rude la ţară, şi voiam să merg în concediu prin zone de astea mai sălbatice, cu cortul... Am strâns ban pe ban şi mi-am luat o Dacie. A fost cea mai fericită zi din viaţa mea! Şi la fix, că aia care rămăseseră cu banii la CEC la revoluţie şi-au putut lua dup-aia o maşinuţă de plastic din ei”, a glumit Vasile Cornea.
Alţi ieşeni chiar aveau dor de ducă. „Părinţii mei, sigur, visau să intru la facultate. Spuneau că, odată admis, sunt aranjat pe viaţă. Era şi concurenţă pe vremea aia, nu glumă, chiar trebuia să înveţi! După ce am intrat la Politehnică, următorul jalon a fost repartiţia. Terminai cu medie mare, aveai slujbă mai bună... Mie îmi stătea gândul la fete, la chefuri pe atunci. Aveam un coleg tocmai din Ardeal, primea o ţuică de acasă cum n-am mai băut! Mâncam mămăligă cu magiun şi beam tărie... Tot în studenţie am văzut şi primul negru, cred că era din Congo. De atunci mi-am dorit să călătoresc cât mai mult, să văd toată lumea”, ne-a mărturisit Adrian Zăvoiu.
Cu inima în cămară
Gospodinele care nu visau la ţinute din reviste aveau inima aproape de... cămară. „Nişte rude din Germania ne trimiteau, o dată sau de două ori pe an, pachet. După aceea mi-am dat seama că nu primeam mare lucru – esenţe, biscuiţi, cafea, bomboane, plicuri de budincă, praf de copt, rechizite. Dar nouă ni se păreau toate nişte minuni! Trebuia să-i laşi ceva şi funcţionarului care controla pachetul şi mi se rupea inima de fiecare flecuşteţ. Cred că visul meu era să găsesc la magazin bunătăţi la liber, de la carne la banane sau cafea adevărată, nu nechezol. Să nu cumpăr Kentul de la bişniţari, să nu stau la coadă pentru cotă, să nu trebuiască să mă căciulesc la vânzătoarea de la alimentara sau de la aprozar să-mi dea ceva mai bun pe sub mână. Uite că acum magazinele sunt pline, dar ce folos dacă multe produse nu ţi le permiţi, iar fructele şi legumele parcă n-au niciun gust!”, ne-a spus Dana Beiu.
Şi la sectorul electrocasnice erau destui doritori de mai bine, ca Anghel Drăgoi: „Eu câţiva ani mi-am dorit un video. Nu doar că la televizor era programul de două ore, şi mai tot despre tovarăşul... Puteai face bani frumoşi, dacă intrai şi într-un cerc în care să circule casete. Oamenii s-ar fi uitat şi la zece filme unul după altul! Dacă nu voiai să organizezi tu o chestie de asta, puteai să închiriezi aparatul. Ţin minte că prima oară am fost la o videotecă în concediu. Era plină sala, deşi dădeau filme netraduse. E drept, cu arte marţiale, nici nu trebuia să înţelegi prea mult, te uitai cum se bat. Alte vremuri, nu?”
Bătaie la cinema
Destui ieşeni nutresc şi un strop de nostalgie după Epoca de aur. „La ce să visez atunci? Aveam slujbă stabilă, un apartament, nu se punea problema să nu-mi ajungă banii să mănânc... Cu distracţiile era mai greu, pentru ele ne băteam! De exemplu, ce problemă era să obţii bilete la cinema. Se întâmpla chiar să fie bătaie la case! Odată, parcă la Piedone, oamenii au spart un geam.. În sală era aglomerat, după ce începea filmul auzeai comentarii, chiuituri, unii mâncau seminţe şi-ţi scuipau cojile în cap. Dar toată experienţa era trăită altfel, parcă la maximum. Ţin minte cum m-am bătut să fac rost de bilete la Maria Mirabela pentru fetiţa mea. Nici n-am găsit la primul spectacol, aia mică era gata-gata să plângă...”, ne-a spus Sorina Bonţu.
Iată cum, decenii la rând, ieşenii şi-au tot croit visuri albe pentru zile negre. Unele s-au împlinit, altele s-au topit în nisipul din clepsidra istoriei, odată cu Epoca de aur. (Ştefana Czeller)

Mărci celebre
Mai toţi şcolarii de dinainte de 1989 au folosit cerneala Pescăruş sau acuarelele Pictor, dar şi jocuri precum „Nu te supăra, frate!” ori „Să ţesem frumos”. Printre delicatesele momentului se numărau biscuiţii Eugenia şi Poieni, ciocolatele Rom şi Kandia sau salamul Sibiu. Toate, udate cu suc Brifcor sau bere Bucegi. În ce priveşte igiena personală, rămân în memorie şamponul de urzici de la Farmec, detergentul Dero, săpunul Cheia, pasta de dinţi Cristal sau crema Doina. Dacă e să ne referim la electrocasnice, televizorul Diamant şi frigiderul Fram se găseau cam în casele tuturor românilor. Unele dintre aceste mărci au supravieţuit schimbării regimului, altele s-au pierdut.

 

Acum ne poți urmări și pe FACEBOOK