Vocile deznădejdii de la polul sărăciei

 * Oamenii din comuna Lungani sunt cei mai săraci din întreg judeţul Iaşi, conform datelor Institutului Naţional de Statistică * din cei 5.800 de locuitori ai comunei nu mai puţin de 458 persoane depind de indemnizaţia de şomaj, dar şi mai mulţi sunt neindemnizaţi sau trudesc la o palmă de pământ fără niciun venit * numărul mare de persoane fără un loc de muncă este pus de autorităţi pe seama prezenţei unei mari comunităţi de rromi * cei mai mulţi dintre localnici se întreţin fie din ajutorul social, fie din activităţile agricole, mai toţi aşteptând „să li se facă“ * sunt puţini cei care aleg să facă naveta pentru un salariu modic sau să plece în străinătate pentru o pâine mai albă

 Primii paşi în Lungani i-am făcut în dimineaţa unei zile mohorâte de august, în ton cu starea generală din comună. Totul pare posomorât, uliţele comunei pustii şi adormite ne duc cu gândul la o lume abandonată. Toate aceste impresii se năruie uşor pe măsură ce înaintăm spre inima satului, primăria, acolo unde realizezi cu stupoare că forfota şi rumoarea ce te întâmpină seamănă izbitor cu atmosfera agitată urbană. La Lungani există cei mai mulţi şomeri din mediul rural al judeţului Iaşi. Tot aici sunt sute de persoane care beneficiază de ajutor social, singura sursă de venit pentru cei mai mulţi dintre ei. Majoritatea celor care îngroaşă rândurile celor care stau cu mâna întinsă către autorităţi sunt membri ai comunităţii de rromi din zonă, cu toţii strigă în cor că sunt săraci lipiţi pământului şi nu au unde munci. „Nu avem un loc de muncă. Nu primim nici indemnizaţie de şomaj nici în comună nu putem lucra, posibilitate de naveta nu este, nu avem. Noi trăim din ce muncim pe ici pe colo, din ce dă Domnul, din ce recoltăm”, afirmă un tânăr de 25 de ani aflat pe treptele primăriei.

Limitându-se aşadar la „nu avem“, preferă varianta mai uşoară şi lipsită de efort a ajutorului social. „Am 2 băieţi acasă care nu muncesc, unul de 30 şi altul de 35 de ani, stau cu mine, ne descurcăm foarte greu. Au posibilitatea să facă naveta, aici la Iaşi sau la Târgu, dar nu au găsit nimic de lucru. Am eu o pensie de la CAP de 300 de lei şi din aia trăim cu toţii, foarte greu. Primarul n-are nici el cu ce să ne ajute, în alte părţi se mai fac cantine, mai aduc de prin străinătate îi mai ajută, dar la noi nu vine nimeni, sunt copii săraci, care nu au ce mânca, vai de capul lor îi trimit desculţi la scoală, n-au condiţii părinţii n-au cu ce. Ar trebui să vină cei din străinătate să dea la copii nevoiaşi, să îi ajute cu haine, cu mâncare că aşa-s de necăjiţi. Mai pleacă şi prin străinătate dacă au unde, aşa unde să meargă la cerşit? Nu prea avem nici terenuri, de unde să ni le dea şi dacă ni le-ar da ar rămâne pământurile pârloagă că e scump, n-avem cu ce ara şi aratul costă bani, şi dacă nu plouă cum a fost vara asta nu se face nimic”, spune Bâncă Elena, de 69 de ani.

„Nu vreau un loc de muncă ”
Printre cetăţenii de etnie rromă ai comunei există şi persoane care nu se sfiesc să afirme că lumea nu este interesată să muncească, „De muncă eu cred că este, dar oamenii sunt puturoşi, nu vor să muncească”, cum afirmă un tânăr de numai 23 de ani. În general, oamenii nu doresc un loc de muncă, motivând că nu au în grija cui lăsa copiii. „Nu muncesc nicăieri, nu vreau un loc de muncă pentru că am copii, am unul mic şi unul în burtă de 4 luni. Nu pot să plec la muncă, n-am cu cine să las copiii, ce fac cu ei, acum ne întreţinem din alocaţiile copiilor şi din ajutorul social”, mărturiseşte o tânără mamă de numai 18 ani.

„Nu le place munca“
Posibilităţile materiale ale părinţilor de etnie rromă sunt practic nule, iar copiii sunt condamnaţi să trăiască într-o penurie greu de imaginat în Uniunea Europeană a secolului al XXI-lea. Primarul comunei susţine că „recordul“ comunei este cauzat de dezinteresul faţă de muncă şi comoditatea sătenilor de etnie rromă. „De ce cred că sunt cei mai mulţi şomeri din judeţ aici...? Nu le place munca, probabil numărul mare de şomeri se datorează celor două comunităţi de rromi din satele Crucea şi Zmeu, se căsătoresc la vârste tinere de 13-14 ani, la 20 de ani ajung să aibă 5-6 copii, posibilităţi materiale părinţii n-au, stau şi dorm cu toţii în aceeaşi casă. Datorită legii 416 avem multe dosare şi toţi apar ca persoane în căutarea unui loc de muncă şi dacă îi găsesc un loc de muncă şi îl trimite nu ştiu unde, nu se duce. Nu le dă mâna să se ducă pentru că le dă 6-7 milioane salariu, două trebuie să le cheltuie pe transport, aşa mai bine stau acasă pe alocaţiile copiilor”, este de părere primarul comunei, Gheorghe Pricopie, care are şi o completare: „rromi nu au pământ să-l muncească, dar au alţii pământ, ei muncesc cu ziua, dar muncesc azi ca să aibă ce consuma mâine sau iau iarna produse de la oamenii gospodari şi rămân datori cu munca prin primăvară”.

Locurile la cursurile de recalificare au fost date pe sprânceană
Speranţele de a-i ajuta pe săteni nu au fost cu totul abandonate, motiv pentru care, la Lungani, au fost organizate cursuri de recalificare care să vină în sprijinul celor care îşi doresc un loc de muncă şi un trai decent. „Noi am încercat... în comuna Lungani a avut loc un proiect pentru recalificare profesională... ar fi primit nişte diplome recunoscute chiar la nivel european. S-au înscris, nu numai rromi, tineret în special care doreşte să se recalifice, iar diploma pe care le-o dă să o folosească apoi pentru căutarea unui loc de muncă. Însă unii romi crezând ca li se ia ajutorul au fugit de la cursuri”, precizează primarul. Există însă şi voci care contestă modul în care edilul conduce comunitatea şi afirmă că acesta este cel care decide cine are sau nu o şansă în polul sărăciei. „Eu am 30 de ani, am muncit o perioadă, dar apoi am fost concediată, s-au făcut cursuri de recalificare pe la primărie, dar s-au dat tot la cine a vrut primarul, ar fi trebuit să se mai facă iar cursuri, să fie anunţată toată lumea că avem unde munci, avem fabricile de confecţii la Târgu Frumos, la Leţcani”, ne povesteşte Cristina.

Alţi săteni susţin că locurile de muncă existente, puţine la număr, sunt gestionate tot de autorităţile locale, iar persoanelor şcolite şi capabile li se refuză şansa de a lucra pentru comună, singura şansă a acestora de a-şi pune în lumină calităţile fiind relaţiile de amiciţie cu alesul local. „E sărăcie mare aici la Lungani, cea mai amărâtă comună, vai de capul nostru, chiar mă bucur că m-aţi oprit să ma întrebaţi. Nu avem ce munci, tineretul nu are ce să muncească, toate la noi merg pe pile şi pe relaţii şi prin primărie şi peste tot. Ar trebui să facă ceva aici, că lumea vrea să muncească, sunt mulţi tineri care au făcut o şcoală, au o meserie, dar nu au încăput să muncească pe nicăieri. Am avut o nepoată care a făcut scoală de asistente, a muncit 2-3 ani aici cu doamna doctor după care a concediat-o ca să îşi aducă doamna doctor omul ei, tot la sfatul primarului. Ştim şi oameni care au ieşit ingineri agronomi, contabili, dar n-au avut loc pe la primărie, acolo poţi lucra doar dacă te ai bine cu primarul”, îşi mărturiseşte cu timiditate şi frică o doamnă revolta. Georgiana BĂNUC

Firmele nu au avut succes în Lungani
Au existat şi numeroase tentative, eşuate însă, de a-i motiva pe săteni să muncească şi să câştige un ban cinstit. Mai multe firme din apropiere şi-au arătat interesul de a-i ajuta pe localnici şi au dorit să le ofere acestora un loc de muncă, ba, mai mult, reprezentanţii acestor instituţii le-au oferit şi transport sătenilor, în zadar însă, fiecare astfel de tentativă soldându-se cu acelaşi rezultat, fie oamenii au ales să nu se prezinte sau au dat bir cu fugiţii după primele zile de muncă. „A venit o firmă din Leţcani (Lear), direct la mine să îmi ceară să-i mobilizez, dar s-a dus vreo unul? Nu s-a dus niciunul. Directorul de acolo mi-a spus că dacă găsim 30 - 40 de persoane le pune şi transport, a fost de acord să facă şi nişte cursuri să-i califice, dar nu au vrut să se ducă la muncă. Altă situaţie, acum vreo 2-3 ani am vorbit cu directorul de la Salubris, domnul Apostol, tot prin intervenţii să îi încadreze la Iaşi 100- 200 câţi avea nevoie, iniţial au mers 100, dar după o lună nu ştiu dacă au mai rămas 10 să lucreze. Tot aşa directorul a zis ca le pune transport, el îi duce, el îi aduce, dar dacă nu a avut pe cine, doar cei 10 cred ca au mai rămas şi acum. Restul se mulţumesc cu ajutorul social şi cu alocaţiile copiilor”, povesteşte primarul Gheorghe Pricopie.