Vremea colindelor

Românii au multe bogăţii şi-o relaţie atât de specială cu Dumnezeu, ca nimeni alţii. Românii au colinde în adevăratul sens al cuvântului şi nu doar muzică de Crăciun. Minunat este faptul că, după 50 de ani de comunism, în care colindele au fost interzise, bătrânii noştri nu le-au uitat, iar copiii n-au ezitat să le preia şi să le readucă în actualitate.

Colindul este legat de sufletul românilor. Deşi, generic, numim colind orice cântec din preajmă sărbătorilor de iarnă – acesta are ceva aparte. Şi, este al nostru! În timp ce alţi ortodocşi au cântece religioase de Crăciun, în care îşi manifestă bucuria că Hristos S-a născut, iar occidentalii cântă despre clopoţei, brazi şi acadele, românii utilizează amândouă genurile, dar adaugă în repertoriul lor şi colinde.
Colindele sunt psalmi născuţi din suferinţa ţăranului român. Sunt materializarea credinţei lui simple. „În acelaşi timp, prin colind, în cuvinte simple, s-au spus lucruri mari. Dacă deschidem cărţile de teologie, vedem că despre Naşterea Domnului vorbesc majoritatea părinţilor Bisericii. Însă, nu neapărat pe înţelesul omului de rând. Dar, ţăranul român a zis foarte simplu şi frumos: Pe podele de nuiele/ Duc copiii-n palme stele”, exemplifică Ionuţ, student la Facultatea de Teologie. Un alt colind ne anunţă, atât de minunat, că în lume s-a născut pui de om şi pui de Cer!
Mereu, colindele au fost legate de trăirea Bisericii. „Prin intermediul orei de religie şi prin colinde am înţeles cum trăiau bunicii noştri Liturghia şi cât de importantă era Taina Împărtăşaniei pentru ei. La un moment dat, un colind din Bucovina spune cam aşa: În coliba-ntunecoasă/ Din carne şi os lucrată/ A intrat Hristos de-o dată. Coliba fiind trupul nostru – întunecat, din cauza păcatelor, în care Hristos intră, prin Împărtăşanie. Nu-i icoană ce se frânge/ Nu-i făclie ce se stinge,/ Ci e Însuşi Trup şi Sânge. Deci, Hristos nu este doar un simbol, El există! Într-o sfântă picătură,/ Dulcea cuminecătură./ Uşi, ferestre, toate-s noi,/ Doamne, intră şi la noi! La fel ca şi împărtăşania, Crăciunul a fost văzut ca întâlnire cu Hristos. Acum, mai mult decât oricând, e o întâlnire cu Pruncul din Betleem”, explică, plină de bucurie, Andreea. Ea este elevă la Colegiul Naţional şi dă o importanţă deosebită nu doar obiectelor de examen, ci şi celor de suflet – la care învaţă despre credinţa şi tradiţiile neamului în care s-a născut.

Colindele sunt împărţite pe zone geografice, dar şi în funcţie de ideea pe care o exprimă. Astfel, avem colinde biblice – care relatează Naşterea Domnului, colinde teologice – care exprimă bunătatea lui Dumnezeu şi colinde sociale, în care sunt expuse conflictele dintre boieri şi ţărani, dintre dorinţa de înavuţire şi smerenie, despre avariţie şi milostenie

Prietenul nostru, Dumnezeu
Numai la noi, la români, prin colinde, Dumnezeu este văzul ca fiind Dumnezeu Drăguţul. „Credinţa ne-a făcut prietenii Lui. Altfel, cum să-L descrii pe Dumnezeu, despre care Liturghia ne spune că este mai presus de gând şi de cuvânt, în vorbe de dezmierdare? Spunem drăguţul copiilor, celor apropiaţi nouă. Dar, ţăranul român aşa L-a văzut şi pe Dumnezeu. În suferinţa şi în dragostea lor, românii L-au văzut pe Dumnezeu cel mare, care a creat cerul şi pământul, de a cărui frică tremură cetele îngereşti – mititel şi-nfăşeţel, în scutec de bumbăcel”, povesteşte cu drag Anca, studentă la Psihologie.
În satul tradiţional, colindatul era principala sărbătoare a iernii. Dacă preotul îşi făcea treaba la biserică, slujindu-l pe Dumnezeu, colindul era modul în care omul simplu îşi exercita preoţia lui. „Nu mergeai oricum la colindat. Seri de-a rândul, în perioada postului, erau anumite case în care se învăţau colinde. Pe 24 decembrie, şi niciodată înainte, atunci era vremea colindului. Pe la ora 16.00, cât încă mai era lumină, mergeam noi, copiii. Apoi, mai pe seară, ieşeau cetele de colindători, conduse de un vătaf. Vătaful dădea tonul melodiei şi, în timp ce corul cânta, el recita versurile colindei, ca şi cum ar anticipa ce urmează să se cânte”, îşi aminteşte bunica Elvira o parte din copilăria ei, petrecută într-un sat din preajma Bacăului. Soţul acesteia, venit în Iaşi din zona Sucevei, dă din cap, confirmând cele spuse. „Primitul cu colinda era obligatoriu pentru toată lumea. Casa necolindată, aşa cum zic şi versurile, era o casă nebinecuvântată. Cum îl primeai pe părinte cu Ajunul, aşa trebuia să deschizi şi poarta colindătorilor. Cetelor mai experimentate dar, mai ales, cetelor calicilor, cum le spuneam noi. Astfel, prin ceea ce le dădeai, aveau şi ei ceva de pus pe masă, la sărbători”, povesteşte bărbatul.

„Faptul că şi astăzi copiii colindă, că vin la casele noastre şi ne aduc Vestea cea bună, e o treabă îngerească. Copiii trebuie încurajaţi din ce în ce mai mult să trăiască colindul şi să vestească Naşterea lui Hristos!” - Vasile, pensionar

Primiţi cu Vestea cea bună?
Cele relatate de moş Gheorghe se regăsesc chiar şi în colinde. Un colind clasic, cunoscut de toţi românii, este Pogorât-a, pogorât, în care Dumnezeu şi Sfântul Petru coboară pe pământ. Ei merg mai întâi la casa bogatului, şi-l întrebă: Gata-i cina de cinat? Bogatul spune: Gata-i cina, nu-i de voi/ Că-i de oameni mai ca noi, şi-i alungă de acolo. Merg Dumnezeu şi Sfântul Petru la capătul satului, la casa săracului şi, la aceeaşi întrebare, săracul răspunde: Gata-i, gata, puţintea/ Pofteşte şi dumneata”.
Mai săraci sau mai bogaţi, românii s-au străduit să fie întotdeauna ospitalieri, să nu refuze colindătorii şi, astfel, să nu-l refuze pe Dumnezeu să le intre în case. „Ca plată, în satul tradiţional se dădeau mere, nuci, colaci, prăjituri de post, dar niciodată bani. Una dintre bunici îmi povestea mereu că, în tinereţe, a făcut un păcat, dând bani colindătorilor. Spovedise păcatul ăsta, dar îl păstrase în minte, pentru că încălcase o lege dumnezeiască. Zicea că n-ai cum să plăteşti pe cel care îţi vesteşte Naşterea Domnului”, îşi aminteşte Nicolae.
Astăzi, regulile s-au mai schimbat. Banul este la putere, iar copiii se mai întrec în avuţii. Cu toate acestea, au şi alte gânduri, atunci când umblă, din uşă în uşă, vestind Naşterea Domnului. „Sunt copii săraci, care se bucură la un leu. Dar, sincer, pe mine nici 10 lei nu m-ar mulţumi, dacă scopul umblăturii mele ar fi doar banii. Pentru că părinţii îmi dau zilnic mult mai mult de atât şi fără niciun motiv. Însă... este ceva mai presus de mine. Îmi place să colind. Să aduc veşti frumoase în casele oamenilor! Şi, ce poate fi mai frumos de vestit, decât că S-a născut un Prunc Sfânt? Un copil ca noi şi, în acelaşi timp, Dumnezeu?”, se întreabă, fără a căuta răspuns, Dragoş. Este elev în clasa a IV-a la Şcoala „Alexandru cel Bun” şi surprinde prin maturitatea gândirii lui.
În 50 de ani de comunism, colindatul a fost o practică interzisă, dar nu uitată. Deşi nu s-au mai cântat colinde în public, ele au încălzit mereu casele creştinilor. Astăzi, tradiţia renaşte. Se cântă colinde – adevărat, într-o formă modernă. E uimitor ca, pe scene montate în centrele comerciale, să răsune colinde! E uimitor ca, deschizând radioul din maşină, să auzi vestea Naşterii lui Hristos! E uimitor şi de-a dreptul îmbucurător să te poţi bucura pe deplin de o sărbătoare atât de mare. Astăzi S-a născut Hristos/ Mesia chip luminos,/ Lăudaţi şi cântaţi/ Şi vă bucuraţi! (Anda Pintilie)

Poveştile occidentale despre omul zgârcit, care nu iubeşte Crăciunul, sunt închipuirea omului Crăciun din tradiţie, a celui care nu i-a primit pe Iosif şi pe Maria în casă, ci i-a trimis în grajd. Când a observat Crăciun că în iesle s-a născut Hristos, a devenit Moş Crăciun. Căci Maica Domnului l-a „blestemat” ca, dacă rău a fost până atunci, să acopere răutatea cu bunătate – până la sfârşitul veacului. „Cred că Moş Crăciun se bucură când aude colinde!”, a spus Olguţa, o copilă de aproape 4 ani