Educaţia pozitivă: Cum recunoşti un copil cu necesităţi emoţionale mult ridicate

“Un copil se naste cu dorinta de a fi iubit si nu trece niciodata peste ea” – Frank Clark

 

Nimic nu este mai frumos in viata unui om decat copilul sau. Iar odata cu venirea pe lume a bebelusului totul se transforma. Intreaga atentie se indreapta catre micuta fiinta care are nevoie de parintii sai la fel de mult ca de celelalte elemente vitale pentru supravietuirea sa. Insa, asa cum oamenii sunt diferiti intre ei, la fel de intampla inca din faza de bebelus. Sunt unii bebelusi asa numiti “cuminti” (“vai ce copil cuminte are doamna X, unde-l pui acolo sta, nici nu simti ca ai copil in casa”) care par a se multumi cu mancarea lor, patutul lor, jucariile lor si cu atentia pe care le-o acorda parintii, atat cata este ea. Ei par – si sunt – copii care nu au alte nevoi, pentru ei totul e in regula. Sunt insa alti copii care inca de bebelusi au necesitati emotionale mult mai ridicate si in afara de elementele vitale traiului lor, ei au nevoie de mult mai mult decat atat: sa fie tot timpul tinuti in brate, sa nu doarma singuri in patut, sa fie tot timpul alaturi de parinti, una peste alta sa obtina atentia si afectiunea maxima de la parintii lor. Iar daca n-au parte de aceste lucruri plang, plang si iar plang. Plangand mult, se autoambaleaza si mai mult, sistemul lor nervos devine mai fragil si vulnerabil si le vine sa planga si mai mult din orice. E un cerc vicios. Asa incat, unii parinti pot ajunge epuizati de un astfel de tip de copil in timp ce altii il inteleg si fac tot ce le sta in putinta sa il creasca fericit si armonios, admitand ca cel mic e altfel decat alti copii insa nefiind o problema in asta. Asa cum unii sunt blonzi altii bruneti, unii mai grasuti si altii prea slabuti, asa sunt si pe plan emotional si sufletesc diferiti. Sa invatam sa ii recunoastem si sa ii iubim pe toti la fel de mult si neconditionat!

 

 

A fi parinte – cel mai provocator job! Stii care sunt cele mai frecvente 33 de greseli pe care le fac parintii?

 

 

Dr. William Sears, celebru medic pediatru, confruntat cu zeci de mii de cazuri de copii in lunga sa cariera si la randul sau tata a 8 copii, a introdus termenul de “high need baby”, adica un copil care are necesitati emotionale si fizice mult mai ridicate decat ceilalti copii considerati de multa lume drept “copii buni”, tocmai ca sa ii ajute pe parinti sa inteleaga exact psihologia copiilor mici si foarte mici.

In cartea sa “Parenting the Fussy Baby and High Need Child” (in traducere libera “Cum sa fii parinte pentru un copil agitat si cu necesitati ridicate”), dr. Sears sfatuieste parintii pornind de la propria sa experienta de profesionist si parinte. Daca primii sai trei copii s-au inscris in asa zisa categorie “buni”, cel de-al patrulea a avut nevoie de o atentie deosebita din partea parintilor intrucat nevoile lui erau mereu peste medie fata de a celorlalti frati si surori anteriori lui. Oricat de greu le-ar fi parintilor sa faca fata acestei provocari, ei nu trebuie sa priveasca lucrurile dintr-o perspectiva negativa, ii sfatuieste dr Sears. Ei nu au “copii rai”, au doar niste copii deosebiti, cu calitati speciale. “Acesti copii aduc o mare bucurie si sunt niste adevarati profesori. Ei ii invata foarte multe pe parintii lor daca acestia sunt atenti la semnalele pe care cei mici le transmit. Intai de toate ii invata lectia iubirii neconditionate, a daruirii, a cresterii capacitatii de a fi atent si empatic la nevoile semenilor pe care ii iubesti, la abandonul de sine in favoarea unei fiinte care are nevoie de tine. Acesti bebelusi sunt extrem de sensibili si de isteti. Acesti bebelusi nu se opresc pana cand nevoile lor nu vor fi satisfacute, ceea ce ii transforma in viitori adulti tenace si ambitiosi”, spune dr. Sears.

 

Potrivit lui dr Sears, sunt foarte multe pareri contradictorii chiar in randul asa-zisilor experti de parenting cu privire la cresterea acestor copii. Sunt unii care considera ca atat timp cat copilul este setat pe un program bun de somn/mancare, nevoile sale sunt implinite si el va creste bine si orice altceva, cum ar fi tinutul in brate prea mult, este rasfat. Altii care spun ca un copil trebuie neaparat sa doarma singur in patul lui si merg pana acolo incat considera ca a dormi cu copilul este considerat “abuz psihologic pasiv”.

Toate aceste puncte de vedere de mai sus se reduc la tacere in fata unui parinte care crede si stie ca atunci cand copilul sau mic sau foarte mic plange, de fapt el isi striga o nevoie reala pe care o are, iar aceste nevoi nu trebuie sa fie numai de ordin fizic (hrana, schimbat, somn) ci si, sau mai ales, de ordin afectiv: nevoia de afectiune si de tandrete, de atingere corp la corp cat mai mult timp cu parintii sai, pentru a creste cu incredere si acceptare in lumea in care a venit.

De altfel sunt de notorietate cazurile nou nascutilor abandonati si ajunsi in orfelinate care au supravietuit daca in afara de hrana si adapost au primit afectiune fizica de la asistentele care ii ingrijeau fata de cei care erau lasati in patutul lor, nelipsindu-le nimic… decat atingerea, imbratisarea, afectiunea nelimitata daruita, multi dintre acestia din urma nereusind sa supravietuiasca.

 

De fapt, un parinte invata sa-si cunoasca si sa-si asculte copilul, sa-i inteleaga nevoile si sa i le indeplineasca fara vreo umbra de indoiala sau de perspectiva negativa (copilul nu va fi considerat drept rasfatat sau egoist sau manipulator). Astfel el stie ca isi ajuta copilul sa isi implineasca potentialul in intregime si nu ca il rasfata. Iar o nevoie implinita nu va mai reveni ca o cerere in repetate randuri.

 

 

Ce se intampla cand un parinte ignora nevoile emotionale mai ridicate ale copilului sau, comunicate prin mult plans si aparenta stare de nemultumire? Aceste nevoi nu vor disparea; ele vor iesi la suprafata ulterior, fie in perioada copilariei, fie la maturitate. “Copiii care sunt <> sa nu-si exprime ci din contra sa isi reprime nevoile si dorintele sufletesti pot parea drept <>, <>, <>. Dar pot deveni in contrapartida, de asemenea, si depresivi, introvertiti, care se inchid in sine si care vor deveni copii ce nu vor fi capabili niciodata sa-si <> nevoile cu voce tare; sau chiar vor deveni adulti cu nevoi emotionale vesnic ridicate, prea mari si dificil de implinit de catre alti semeni ai lor, evoluand in adulti nefericiti”, spune in cartea sa dr. Sears.

 

Sursa: sfatulparintilor.ro