Ar trebui să ne rescriem istoria | Românii nu sunt latini?! Testele efectuate pe rămăşiţe umane vechi de mii de ani au scos la iveală o informaţie şocantă

O aşezare neolitică din Călăraşi, veche de 6.000 de ani, ale cărei rămăşiţe sunt expuse la Muzeul Naţional de Istorie, conţine câteva date ieşite din comun, bulversante, despre originea noastră.
 

 Expoziţia se numeşte “Radiografia unei lumi dispărute” şi se referă la situl arheologic din localitatea Sultana-Malu Roşu, judeţul Călăraşi. Această localitate se pare că ar fi fost locuită permanent cel puţin din anul 4.000 î.Hr. până astăzi.

În aşezarea neolotică, aparţinând culturii Gumelniţa, au fost descoperite cel puţin 11 locuinţe de suprafaţă, de dimensiuni relativ mici, rar depăşind 4 metri lungime şi 3 metri lăţime. Unele aveau podele din lut amenajate peste un pat din bârne, iar vetrele, nelipsite din case, erau amplasate de obicei în colţul de nord-vest. Pereţii erau făcuţi din stâlpi de lemn cu împletitură de crengi lipite cu lut, iar acoperişul era, cel mai probabil, din stuf. Aşezarea a avut şi un şanţ de apărare, adânc de circa 6 m, care era dublat spre interior de un val de pământ cu o înălţime de aproximativ un metru şi o lăţime de 3-4 metri.

Dintre piesele ceramice descoperite în urma săpăturilor din sit, se detaşează cea numită “Îndrăgostiţii” sau “Vasul cu îndrăgostiţi” de la Sultana, o capodoperă a artei preistorice. Pe fundul unei străchini decorate cu romburi albe şi roşii este modelat un cuplu şezând pe un fel de băncuţă; bărbatul ţine pe după umeri femeia, iar a-ceasta are braţele aşezate pe pântec.

Au pictat lalele, care încă nu existau în Europa
O altă piesă din cele expuse atrage atenţia prin decoraţiunea sa ciudată. Este vorba despre un vas deosebit de frumos, numit “Vasul cu lalele” (foto), vechi de 6.000 de ani. Ce e straniu la acest obiect? La vremea respectivă, nu existau lalele în Europa! Aceste flori au fost aduse în Anatolia de turci, din Extremul Orient, în Epoca Medievală! De la turci, floarea a fost furată de occident abia în secolul al XVI-lea. Mai precis, în anul 1593, când Charles de l’Ecluse (Carolus Clusius), unul dintre cei mai reputaţi horticultori din Europa, “a procurat” bulbii de lalele din Turcia, prin intermediul lui Ogir Ghiselin de Busbecq, ambasador al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană la curtea sultanului Soliman Magnificul. Abia de la această dată încoace se poate vorbi despre răspândirea lalelelor în Europa...

S-a ridicat întrebarea: de unde ştiau strămoşii noştri de lalele, cu peste 5.500 de ani înainte ca ele să apară pe bătrânul continent? Cum de le-au desenat, dacă nu le-au văzut niciodată? Rămâne un mister în continuare, o întrebarea care nu a primit încă un răspuns ştiinţific. O altă ciudăţenie descoperită în situl respectiv vine din zona geneticii. Aşa cum arată specialiştii care au întocmit expoziţia, studiile genetice asupra oaselor din cimitirul neolitic al localităţi au scos la iveală faptul că preistoricii aveau aceleaşi gene ca actualii localnici. Adică românii, spre deosebire de alţi europeni, nu s-au mişcat de pe teritoriul lor de cel puţin 6.000 de ani - iar călărăşeanul este călărăşean încă din Epoca pietrei!
Textul din expoziţie spune aşa: “Analizele efectuate pe ADN-ul mitocondrial au relevat faptul că populaţiile Boian şi Gumelniţa sunt foarte apropiate genetic de populaţia contemporană din România, prin comparaţie cu alte populaţii din Europa sau Asia” (Boian este o cultură care a precedat Gumelniţa - n.r.).

Cu alte cuvinte, mişcările de populaţii despre care s-a spus că ar fi devastat teritoriul actualei Românii şi ar fi modificat structura etnică, inclusiv prin romanizarea Daciei, nu au susţinere biologică.

Paleogenetica ne-ar putea rescrie istoria
Ideea testării paleogenetice a poporului român nu este chiar nouă. A mai existat un studiu pe acestă temă, iar rezultatele au fost identice cu cele prezentate acum la Muzeul Naţional de Istorie. În toamna anului 2001, la Facultatea de Biologie din Bucureşti s-a pus problema realizării unui studiu de paleogenetică menit să determine originea poporului român. Un astfel de demers presupunea compararea informaţiei genetice obţinute din rămăşiţele osoase aparţinând populaţiilor vechi de pe teritoriul României cu informaţiile conţinute în ADN-ul populaţiei actuale. În proiect s-au implicat imediat antropologii, care au oferit cea mai mare parte a materialului osos studiat. În total, cercetătorii a avut la dispoziţie material osos din peste 20 de situri din România (bazinul carpato-danubiano-pontic), de la un număr de 50 de indivizi aparţinând populaţiilor vechi. Apoi, studiul a fost sprijinit de oameni de ştiinţă din alte ţări, care au furnizat informaţii genetice despre populaţiilor actuale de pe teritoriul Europei. În ceea ce priveşte probele de sânge de la populaţia actuală a României, acestea au fost obţinute de la Institutul Marius Nasta şi Clinica de Ftiziologie Bucureşti.
Finanţările au fost susţinute din bugetul directorial al Institutului de Biologie Umană şi Antropologie al Universităţii din Hamburg, Germania, şi prin Programul Sokrates-Erasmus al Uniunii Europene.

Ne înrudim cu grecii şi bulgarii
Concluziile studiului s-au dovedit bulversante: între actuala populaţie a României şi populaţiile care au trăit pe teritoriul acestei ţări acum 2.500-5.000 de ani există o clară înrudire genetică, fapt care susţine o continuitate incontestabilă a poporului român pe aceste meleaguri. Actuala populaţie a României se înrudeş-te genetic în special cu populaţiile Greciei şi ale Bulgariei, care s-au dezvoltat într-un spaţiu locuit cândva de traci, cu care s-au şi amestecat, şi doar într-o foarte mică măsură cu populaţia italiană. S-a mai dovedit - iar aceasta este cea mai şocantă concluzie a studiului! - că o parte dintre italieni, în special cei din nord, sunt, la rândul lor, înrudiţi genetic cu populaţiile vechi care au trăit în Arcul Carpatic acum 2.500-5.000 de ani! De unde concluzia halucinantă că nu noi suntem urmaşii Romei, ci o parte dintre italieni sunt urmaşi ai tracilor...

Gumelniţa, prima civilizaţie din Europa?
În a doua jumătate a mileniului al V-lea î.Hr., în partea de miazăzi a României, a evoluat Civilizaţia Gumelniţa - denumită astfel de arheologi după primele descoperiri aparţinând acestei culturi, la Măgura Gumelniţa, la 4 km nord-est de municipiul Olteniţa. Această civilizaţie a fost cea mai avansată din Europa la acea vreme, cu un stadiu de dezvoltare socială şi economică similar civilizaţiilor contemporane din Egipt şi Mesopotamia, considerate leagăne ale civilizaţiei omenirii. Aria Gumelniţa cuprindea toată Muntenia, sudul Moldovei, Dobrogea, estul Bulgariei şi ajungea până la Marea Egee. Ceramica de aici, variat decorată, are ornamente incizate, reliefate sau pictate, mai ales cu grafit. Motivele decorative predominante sunt cele geometrico-spiralice. Oamenii de atunci prelucrau aurul şi arama, din care făceau în special podoabe. Unele realizări plastice ale acestei civilizaţii sunt adevărate opere de artă.

Cea mai veche scriere din lume, găsită la Miercurea Sibiului
Descoperirile de la Sultana nu sunt singurele care bulversează istoria acestor locuri. Până în anul 2012 se presupunea că scrierea cea mai veche din lume, datată 5.500 î.Hr., aparţine culturii neolitice Turdaş, prin cele trei tăbliţe descoperite la Tărtăria, judeţul Alba, în 1961. Tăbliţele sunt inscripţionate cu un alfabet asemănător cu cel sumerian, doar că cel din Ardeal e cu cel puţin 1.000 de ani mai bătrân. Mulţi istorici au criticat vehement descoperirea de la Tărtăria, motivând că ea nu poate reprezenta o scriere, nu în înţelesul de astăzi, ci o simplă înşiruire de simboluri. Printre aceşti istorici se număra şi directorul

Muzeului Naţional Brukenthal, prof. dr. Sabin Luca.
Soarta a vrut ca tocmai profesorul Luca să descopere, pe traseul viitoarei autostrăzi Sibiu - Orăştie, în situl arheologic Miercurea Sibiului 2, la doar 40 de kilometri distanţă de Tărtăria, o scriere şi mai veche... “Eu sunt zguduit. Am organizat simpozioane, am publicat volume internaţionale cu semne şi simboluri, căutând să destructurez ideea după care în perioada neolitică existau sisteme de scriere. Nu ştiu ce să zic în cazul acesta, e ceva ordonat, nu e ornament. Din punct de vedere ştiinţific, este o descoperire deosebită. Când va apărea în lumea internaţională va stârni o furtună”, declara atunci directorul Muzeului Naţional Brukenthal. Obiectul respectiv este o bucată dintr-un vas ceramic inscripţionat, a fost realizat în anul 6200 î.Hr., adică are o vechime de 8.200 de ani, şi a fost găsit la cinci metri sub pământ, adâncime neobişnuită pentru săpăturile arheologice. Deşi nu există încă o cheie de citire a mesajului de pe vas, prof. Sabin Luca consideră că înlănţuirea de semne ar putea fi descifrată dacă vor fi puse cap la cap simbolurile asemănătoare care există din abundenţă în zona dunăreană.

Libertatea.ro