Când ți se spune adio prea devreme – Oroarea de a fi îngropat de viu

 „Moartea este un fenomen simplu în natură. Doar oamenii îl fac înspăimântător” – Marin Preda, în „Cel mai iubit dintre pământeni”. Mesajul optimist al acestei cugetări a scriitorului român pălește în fața ororii de a te trezi îngropat de viu.

Imaginează-ți că ești într-un sicriu la doi metri sub pământ, în întuneric și liniște absolută. Te chinui să respiri și nimeni nu-ți aude urletele.

Îngroparea prematură, cunoscută și ca îngroparea de viu, este unul dintre cele mai înfricoșătoare lucruri care pot fi închipuite. Frica de a fi îngropat de viu se numește tafofobie.

Este firesc să ne dea fiori ideea de a fi îngropați de vii. Dar societatea secolului XIX a transformat această frică într-un val mare de teroare.

Și existau motive întemeiate pentru această frică. Înainte ca îmbălsămarea să devină o practică standard, existau povești nefericite cu oameni despre care s-a crezut în mod greșit că erau morți.

Fuseseră, de fapt, în comă sau într-o stare asemănătoare. Acești oameni au fost înmormântați când erau încă vii. Acest lucru a fost descoperit mai târziu, când, din diferite motive, cadavrul a fost exhumat.

Ai avea nevoie de de tot norocul din lume pentru a fi recuperat în cazul în care ai fi îngropat de viu: șansele sunt minime.

Semnele înmormântării premature

Probabil că primul caz notabil al unui om îngropat de viu a fost cel al filosofului scoțian John Duns Scotus (1266-1308). La un moment dat după moartea sa, cavoul său a fost deschis.

Cadavrul a fost găsit pe jumătate în afara sicriului. Mâinile și degetele îi erau acoperite de sânge din cauza încercărilor de a scăpa din locul de „odihnă eternă prematură”.

Degetele acoperite de sânge erau un semn comun al îngropării premature. Adeseori, când sicriele erau deschise după „moartea” cuiva, cadavrele erau găsite într-o poziție contorsionată.

S-au găsit zgârieturi pe interiorul sicrielor. Unghiile erau complet mușcate sau rupte, în urma încercării nereușite de a scăpa din mormânt.

Înmormântarea prematură ca formă de execuție

Totuși, nu toate îngropările de viu erau accidentale. Îngroparea de viu a fost o metodă de execuție în China și la Khmerii Roșii.

Și o poveste folclorică spune că, în secolul VI, un călugăr, cunoscut acum drept Sfântul Oran, a fost îngropat de viu de bunăvoie. Acesta a fost un sacrificiu uman pentru a asigura construcția unei biserici pe insula Iona, pe coasta scoțiană.

Îngroparea a avut loc, și, după un timp, sicriul a fost dezgropat. L-au găsit pe Oran abia respirând.

Acesta a mărturisit, totuși, că în viața de apoi nu exista rai sau iad. Din cauza acestei vești neliniștitoare pentru o comunitate creștină, Oran a fost îngropat din nou, pentru totdeauna.

Sicrie cu siguranță pentru tafofobie

La fel ca în cazul altor fobii răspândite, oportuniștii au profitat de frica oamenilor pentru a-și umple cuferele. A fost inventat un „sicriu de siguranță”, care să potolească frica unei îngropări de viu.

A existat o întreagă varietate de modele scumpe, care au ajuns pe piață. În 1791, un ministru a fost îngropat într-un sicriu cu un panou de sticlă.

Acesta îi permitea paznicului din cimitir să verifice și să vadă dacă ministrul era într-adevăr mort. Un alt model era al unui sicriu cu țevi pentru aer.

Acesta includea chei pentru sicriu și pentru criptă, în cazul în care ocupantul era viu și voia să iasă. Un sicriu de la sfârșitul secolului XVIII avea o sfoară care acționa un clopoțel sau flutura un steag deasupra pământului.

Aceasta pentru cazul în care persoana îngropată nu era într-adevăr moartă. Aceste sicrie din care se putea scăpa nu erau numai pentru victorieni.

În anii 1990, s-a eliberat un patent pentru construirea unui sicriu cu alarme și semnale luminoase și echipament medical care să-l țină în viață pe cel înmormântat, până când sicriul era dezgropat.

Din câte se știe, niciunul dintre cei îngropați de vii nu a fost recuperat datorită folosirii unui sicriu cu siguranță.

Obsesia de a fi îngropat de viu se reflectă și în ficțiune

Subiectul îngropării de viu nu se limitează la domeniul științific sau comercial. Ca rezultat al fricii larg răspândite de a fi îngropat de viu în secolul XIX, în 1844 a apărut „Îngropat de viu”, de Edgar Allan Poe.

Povestirea lui era despre un bărbat care suferă de tafofobie, ca rezultat al unei boli cataleptice. El își făcea griji că oamenii îl vor lua drept mort ca urmare a uneia dintre crizele sale și că îl vor îngropa de viu.

Îngroparea prematură a avut un impact puternic asupra societății tafofobice a vremii. S-au făcut și multe filme în care apare îngroparea prematură.

Unele dintre aceste filme se inspirau din povestirile lui Edgar Allan Poe legate de acest subiect. Chiar și astăzi, dacă citești povestirile lui vechi de mai bine de o sută de ani, vei simți fiori pe șira spinării.

Aceasta, datorită relatărilor sale detaliate privitoare la oameni nefericiți care încearcă cu disperare să sape, să zgârie sau să muște pentru a ieși din sicriu.

Pentru următorii trei oameni, un sicriu de siguranță s-ar fi putut dovedi folositor. Iată trei situații reale ale unor oameni care s-au trezit în sicriu.

Angelo Hays – Îngropat de viu în Franța (1937)

Angelo Hays era cunoscut în oraș pentru pasiunea lui de a merge cu motocicleta. Într-o zi, acesta a fost aruncat de pe motocicleta sa într-o curbă și a intrat cu capul într-un zid de cărămidă.

La vârsta de 19 ani, a fost declarat mort din cauza rănilor grave suferite la cap. Fața îi era atât de desfigurată, încât părinților săi nu li s-a dat voie să îl vadă înainte să fie îngropat.

Doctorul l-a declarat mort fiindcă nu avea puls. Astfel, Angelo a fost îngropat. Tatăl său întocmise pe numele lui o poliță de asigurare, cu câteva luni mai devreme.

Compania de asigurări a avut unele suspiciuni și a cerut ca Angelo să fie exhumat, două zile mai târziu. Corpul a fost exhumat și scos din hainele de înmormântare.

S-a descoperit că trupul era cald încă și avea un puls vag. După ce a fost reanimat și și-a revenit complet, Angelo a devenit o celebritate în Franța.

Virginia MacDonald – Îngropată de vie în New York (1851)

După o suferință prelungită, Virginia MacDonald, care locuia cu tatăl ei, a fost învinsă de boală și a murit. A fost îngropată în Cimitirul Greenwood din Brooklyn.

Totuși, mama ei insista asupra faptului că Virginia nu era moartă. Oricât au încercat rudele s-o consoleze pe mamă și s-o convingă că Virginia era moartă, aceasta refuza să le creadă.

S-a ajuns la punctul în care familia a fost de acord cu exhumarea pentru a o convinge pe mamă că fiica ei era într-adevăr moartă. Când corpul a fost până la urmă exhumat, s-a descoperit că acesta era întins pe o parte.

Mâinile fuseseră mușcate puternic și existau toate indiciile că Virginia fusese într-adevăr vie când a fost îngropată. Gândul îngropării premature a fiicei a continuat s-o bântuie pe mamă.

Mary Norah Best – Îngropată de vie în Calcutta (secolul XVII)

Mary Norah Best fusese adoptată de doamna Moore Chew.  La numai 17 ani, ea a căzut victimă epidemiei de holeră.

Din cauza căldurii din zonă și a răspândirii bolii, familia ei a decis s-o îngroape repede. I-au semnat certificatul de deces, apoi au îngropat-o la vechiul cimitir francez.

A fost pusă într-un sicriu de pin, cu capacul bătut în cuie. Au existat mereu întrebări referitoare la circumstanțele morții ei. Dar, până la urmă, a fost lăsată să se odihnească în pace.

Zeci de ani mai târziu, cripta familiei a fost deschisă pentru ca fratele ei să fie depus acolo. Familia a intrat în criptă pentru a depune al doilea sicriu.

Au găsit capacul sicriului lui Mary spart. De asemenea, existau dovezi că încercase să iasă afară.

Scheletul ei era pe jumătate în sicriu și pe jumătate afară. Mai târziu, s-a dovedit că, de fapt, doctorul care i-a semnat certificatul de deces o otrăvise pe fată.