De ce simţim durerea diferit?

16 august 2010, o după-amiază aparent liniştită de vacanţă. Un incendiu puternic afectează secţia de prematuri a maternităţii Giuleşti, furând dreptul la viaţă al câtorva bebeluşi şi întristând iremediabil familii. Lacrimi, durere, disperare, resemnare...

Ne aducem aminte disperarea cu care părinţii implorau pompierii să le salveze copiii, teama din ochii asistentelor şi groaza de pe feţele salvatorilor la vederea dezastrului. În acel moment „durerea” a devenit termenul de raportare la ziua de 16 august: durerea nestrigată a copiilor arşi, durerea părinţilor de a-şi pierde copilul sau durerea generată de neputinţa de a-şi ajuta pruncul. Iată câteva din durerile pe care le-am trăit empatic în august 2010.

Dar cât de mult cunoaştem ce este durerea?

Durerea este o senzaţie care anunţă organismul că trebuie să declanşeze procesul de apărare a corpului de efectele nocive ale stimulilor care au cauzat-o. Are un rol vital în adaptarea organismului la condiţiile de mediu şi în menţinerea homeostaziei, condiţia esenţială a supravieţuirii. Numită în accepţiune biologică şi sensibilitate nociceptivă, termenul de „durere” provine din limba latină şi înseamnă „pedeapsă”. Bineînţeles că sensul originar ar putea duce cu gândul la pedeapsa de a cunoaşte mediul şi de a-l explora sau, cum spune Biblia, de a ne înfrupta din Pomul Cunoaşterii, însă acesta este motorul evoluţiei omului.

Aceasta este o senzaţie care nu are, surprinzător, centru de proiecţie cortical, adică nu are reprezentare pe harta creierului, neexistând nocireceptori (receptori de durere) pe scoarţa cerebrală. Acest lucru este justificabil din punct de vedere evoluţionist, întrucât leziunile care ating creierul ar fi fatale pentru supravieţuire şi, implicit, ţesutul nociceptiv nu ar avea sens adaptativ dacă s-ar afla şi ȋn structura cerebrală. Aşadar, durerea parcurge trasee construite prin experimentarea cu stimulii dureroşi, căpătând astfel valoare subiectivă. Deci, oamenii simt durerea diferit conform experienţelor lor traumatizante care au generat reţele nervoase menite să protejeze organismul de leziuni.

Deci, când se constituie „traseele nervoase ale durerii” pe parcursul dezvoltării ontologice? Studiile pediatrice pe copii născuţi prematur relevă o realitate interesantă: modul de percepere al durerii se conturează încă din primele secunde de viaţă. Stanislav Grof, reprezentant marcant al psihologiei transpersonale, fundamentează un punct de vedere inedit şi curajos totodată. El susţine că experienţa naşterii îşi lasă amprenta traumatizantă asupra psihicului uman: evenimentele perinatale (din timpul naşterii) afectează percepţia durerii iremediabil. Poate că absolutizarea pe care o invocă Grof este în detrimentul teoriei (ca în orice domeniu extremele sunt limitative şi neproductive), însă, observaţiile medicale îi confirmă parţial concepţia: spre exemplu, copiii care s-au născut cu circulară de cordon (cordonul ombilical este înfăşurat în jurul gâtului copilului) pot prezenta senzaţii de asfixie în timpul somnului, fără a exista o cauză organică sau funcţională. Grof denumeşte experienţele care „lasă amprente inconştiente profunde în psihic”, având o influenţă importantă asupra vieţii individului, Matrice Perinatale Fundamentale (MPF).

Cercetările medicale recente au descoperit că naşterea poate influenţa sensibilitatea nociceptivă în măsura în care provoacă leziuni cutanate, organice ce necesită intervenţie chirurgicală. În fapt, ceea ce schimbă pragul durerii iremediabil este stimularea repetată prin procedurile medicale, ceea ce creează hiperinervaţie şi implicit, determină scăderea pragului de durere după vindecare. Efectul unei hipersensibilizări îndelungate duce la creşterea sensibilităţii dureroase până la punctul în care prematurul poate percepe stimulii, care în mod normal sunt nedureroşi, ca fiind dureroşi.

La naştere nou-născutul are toate structurile neurologice şi neurotransmiţătorii necesari transmisiei şi interpretării impulsurilor dureroase, căile durerii continuă însă să se dezvolte în perioada de sugar şi copil. Vulnerabilitatea crescută a creierului la efectele dăunătoare ale durerii este datorată atât faptului că la naştere dezvoltarea creierului este într-o perioadă critică cât şi creşterii ulterioare rapide a acestuia.

 

Aşadar, experienţele dureroase sunt cele care influenţează organizarea întregului sistem al durerii şi pot „determina arhitectura finală a creierului adultului“. Numărul sinapselor din creierul nou-născutului este mare, iar experienţele zilnice ale sugarului sunt cele care determină sinapsele ce sunt reţinute şi cele care sunt „eliminate“. Ca urmare, experienţele dureroase repetate determină conservarea unui număr mare de sinapse şi formarea unor conexiuni anormale care conduc la creşterea sensibilităţii la durere. Acest lucru este posibil deoarece s-a constat că nou-născuţii, cu precădere prematurii, simt durerea mai acut decât adulţii întrucât numărul fibrelor nervoase nociceptive de la nivelul pielii nou-născuţilor este similar şi posibil chiar mai mare decât al adulţilor, iar mielinizarea incompletă a fibrelor nervoase nu împiedică transmiterea durerii datorită distanţei scurte dintre căile durerii.

În concluzie, simţim durerea diferit întrucât experienţa cu stimulii dureroşi a fost integrată psihic diferit, iar organismul şi-a creat propriile lui modalităţi de coping pentru situaţiile traumatizante.

Durerea - ca şi concept - ce desemnează suferinţă, se manifestă şi la nivel psihic în urma unor evenimente emoţionale traumatizante care pot fi percepute ca durere fizică. De ce doare când ne separăm de cineva drag nouă sau când pierdem o fiinţă dragă?

Creierul uman este o veritabilă îmbinare a ancestralului cu modernul reflectată în structura sa: paleocortexul sau alocortexul (care include şi sistemul limbic sau „creierul reptilian”, a cărui funcţie este de a menţine adaptarea la mediul social) şi neocortexul sau neopalliumul, care include funcţiile senzoriale, limbajul, gândirea. Cândva, în zorii umanităţii, când viaţa omului depindea de apartenenţa sa la un grup social care să-i ofere protecţie şi siguranţă, la nivelul sistemului limbic, în cortexul reptilian această trebuinţă s-a întipărit ca o informaţie relevantă pentru supravieţuire, s-a conservat şi transmis genetic în timp până astăzi. În acele vremuri, izolarea sau pierderea de grup se asocia cu durerea provocată de atacurile animalelor, groaza de confruntarea cu provocările naturii fără un sprijin. De aceea separarea de cineva drag care reprezintă un sprijin pentru om este simţită ca o durere fizică. Aceasta este o rămăşiţă din trecutul nostru, un mecanism menit să asigure conservarea speciei.

Psihanaliza aduce o explicaţie interesantă a senzaţiei de durere provocată de plecarea sau pierderea cuiva drag. Conform acesteia, omul integrează ca parte a sa o persoană pe care o consideră foarte importantă pentru sine şi se comportă în consecinţă, percepând ca un atac personal orice ofensă adusă respectivei persoane. Aceasta este ceea ce se numeşte „relaţie de obiect” în psihanaliză. Aşadar, despărţirea de cineva drag este percepută ca o durere, ca şi când „se rupea ceva din mine” - după cum mărturisesc cei îndureraţi, şi au dreptate: o parte integrată a lor se rupe, universul lor de siguranţă este periclitat, iar creierul reptilian trimite semnale de teamă cu privire la viitor.

Iată cât de aproape suntem de „veriga lipsă”, deşi ne este greu să o recunoaştem. Puţini înţelegem că, de fapt, această moştenire genetică ne-a asigurat perpetuarea ca specie.

Dincolo de disconfortul fizic sau psihic creat de durere, aceasta este un veritabil dar al vieţii care ne ajută să ne apărăm de stimulii periculoşi, este un privilegiu de a simţi cum organismul nostru îşi creează strategii de adaptare la mediu, iar acest lucru poate fi confirmat de nefericiţii pacienţi bolnavi de lepră, boală care distruge nervii care transmit durerea, corpul nefiind capabil să se apere, ducând, în cele din urmă la moarte.

 

Sursa:scientia.ro