Dr. Moarte – Câteva experimente pe oameni de-a dreptul malefice
Dimensiune font:
De cel mai multe ori, oamenii de știință reprezintă tot ce e mai bun în umanitate: creativitate, inteligență, curiozitate, discernământ și rigoare. Dar aceste calități le permit uneori să facă lucruri care nouă, muritorilor de rând, nu ne-ar fi îngăduite niciodată: experimente pe oameni, fără consimțământul pacienților.
Dacă am fi prinși făcându-le, am ajunge în închisoare. Dacă cineva de pe stradă ți-ar intra în casă cu o eprubetă în mână și ți-ar spune „bea asta repede”, ai suna la poliție.
Dar, în alte circumstanțe, aceeași persoană, îmbrăcată într-un halat alb, ți-ar provoca o reacție cu totul diferită. Probabil chiar i-ai mulțumi…
Experimente pe oameni: Naziștii
Aproape orice articol care începe cu „Cele mai diabolice X fapte” trebuie să conțină o referire la naziști, chiar dacă e vorba doar de o rețetă culinară. Doar că, în ceea ce privește experimentele medicale făcute fără consimțământul pacienților, naziștii s-au întrecut pe ei înșiși.
Niciodată în istorie nu a mai fost făcut atât de mult rău atât de multor oameni, în beneficiul unui grup atât de restrâns sau fără un scop sau avantaj medical clar.
La Auschwitz, Dr. Josef Mengele injecta pigmenți colorați în ochii copiilor, pentru a afla dacă le-ar putea schimba permanent culoarea. Alt experiment macabru a constat în încercarea e a crea gemeni siamezi prin coaserea laolaltă a doi pacienți.
În lagărul pentru femei de la Ravensbrück a fost testată pe prizoniere eficiența sulfonamidei, un antibiotic sintetic.
Mâinile și picioarele le erau lovite, apoi circulația sângelui în membre era oprită artificial, pentru a simula condițiile rănilor de război. Apoi, rănile erau agravate intenționat prin frecarea de sticlă pisată și, apoi, erau infestate intenționat cu bacterii.
Doctorii naziști care nu au reușit să fugă în America de Sud au fost judecați după război. Unii dintre ei, în mare parte administratori de lagăre, au fost achitați.
Cei găsiți vinovați au primit de la zece ani de detenție la pedeapsa cu moartea prin spânzurare. Putem vorbi aici de un happy end?
O unitate japoneză ucide sute de mii de oameni
Unitatea 731 din armata japoneză a primit sarcina să pună la punct tehnici avansate de război biologic și – în general – să le facă chinezilor lumea un coșmar.
Printre cele mai importante realizări ale acestei unități s-a numărat eliberarea, în Manchuria, China, a unui nor de muște purtătoare de ciumă, cu scopul de a ucide cât mai mulți oameni. Victimele erau chinezi civili, care nu aveau niciun rol în mișcarea de rezistență anti-japoneză.
Paradoxul cel mai mare este că Unitatea 731 a luat ființă în 1931 ca unitate de prevenire a bolilor. Numai că, în 1935, unitatea a devenit parte a armatei trimise în Manchuria și deja ajunsese să facă experimente mai mult decât sinistre.
Operațiunea se desfășura la o scară enormă: sute de mii de oameni au fost omorâți de ciumă, anthrax, holeră, boli răspândite de Unitatea 731. Într-un singur atac, probabil cel mai devastator, au murit 580.000 de oameni, potrivit estimărilor guvernului chinez.
Timp de aproximativ 10 ani, Unitatea 731 a cultivat tulpini sălbatice de boli pe pacienți umani, cu scopul de a crește eficiența maladiilor. Sângele celor care mureau era apoi recoltat și folosit pe următorul lot de deținuți.
Pe prizonieri se făceau vivisecții fără anestezie, iar membrele le erau congelate și lăsate să putrezească, pentru a studia efectele cangrenei. Unor prizonieri le era amputate ambele mâini, apoi mâna stângă era cusută în locul mâinii drepte, iar cea draptă în locul mâinii stângi, „pentru a studia efectele”.
Când sovieticii au învins armata Kwangtung, din care făcea parte și Unitatea 731, iar unii dintre făptași au primit între 2 și 25 de ani de detenție. SUA s-au opus acestor procese, au refuzat să le recunoască legitimitatea și au acordat imunitate fiecărui membru al Unității 731 pe care l-au putut identifica, inclusiv comandantului unității, Shiro Ishii.
Cel puțin un membru al unității, Masami Kitaoka, a lucrat mai târziu pentru Insitutul Național de Sănătate al Japoniei, unde, timp de nouă ani, a infectat cu tifos pacienți bolnavi mintal, pentru a studia efectele bolii.
SUA testează o armă chimică pe propriii cetățeni, iar autorul acestui experiment scapă nepedepsit
În 1951, dermatologul american Albert Klingman a început să lucreze la închisoarea Holmesburg din Pennsylvania, pentru a studia – dintre toate lucrurile – viermii inelați.
Dându-și seama ce potențial are populația de deținuți și uitând tot ce învățase în facultate despre etica medicală, Klingman și-a extins „cercetările” și a început să facă și el experimente pe oameni, testând droguri, agenți patogeni și dioxină – compusul activ din „agentul portocaliu”, principala substanță chimică folosită de SUA în Războiul din Vietnam.
Pentru a înțelege ce efecte devastatoare are „agentul portocaliu”, urmăriți acest scurt documentar:
Timp de 23 de ani, Klingman a obținut finanțare de la armata americană, de la companiile Dow Chemical și Johnson & Johnson, precum și sprijinul Universității din Pennsylvania pentru a studia efectele unora dintre cele mai toxice substanțe asupra deținuților.
La finalul acestor experimente pe oameni, sute de pacienți fuseseră infectați cu herpes și stafilococ. Ca în cazul celorlalte experimente din acest articol, și „studiile” lui Klingman au avut utilitate limitată.
Responsabilii care au evaluat rezultatele au observat că datele și concluziile nu fuseseră fundamentate științific, astfel că acestea nu au fot luate în considerare de autoritățile americane.
Practic, Klingman a petrecut mai bine de 20 de ani torturând deținuți, pentru ca în final cercetările sale să fie considerate nedemne de luat în seamă și folosit în industria farmaceutică sau în domeniul medical, în general.
Mai mult, doctorul a reușit să scape nepedepsit și a trăit până la 93 de ani, susținând toată viața cu nu a greșit cu nimic.
Experimente pe oameni: Ce se întâmplă când injectezi într-un om ingredientele unei bombe nucleare
În anii ‘50-’60, cu greu se puteau găsi în SUA modalități de finanțare a experimentelor medicale mai la îndemână decât expunerea oamenilor (mai ales a minorităților) la doze masive de radiații, pentru a le studia efectele.
Ca parte a programului militar, soldaților și pacienților de la un spital din Chicago le-au fost făcute injecții cu plutoniu – ingredientul principal al bombei nucleare.
Bineînțeles, pacienții nu știau ce substanță conțin injecțiile. Deloc surprinzător, doar 25% dintre ei au supraviețuit suficient de mult încât să afle cauza morții iminente.
Dr. Cornelius Rhoads, cercetător în domeniul cancerului și viitor membru al Comisiei pentru Energie Atomică, injecta portoricani cu celule canceroase, iar apoi monitoriza rezultatele. Bineînțeles, toți pacienții au murit.
La fel, Dr. Eugene Saenger, sub eticheta de „tratament”, a făcut experimente pe oameni expunând zeci de pacienți afro-americani la doze de radiații de câteva miii de ori mai mari decât nivelul maxim admis. Cel puțin 20 dintre pacienți au murit.
În anii ’90, familiile celor decedați l-au dat în judecată pe Saenger și, în cele din urmă, au ajuns la un acord de despăgubire de 3.6 milioane de dolari.
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau