Existentialismul

Existentialismul

Un termen greu de definit si un curent vechi. Ciudat, deoarece majoritatea ganditorilor categorisiti de intelectuali drept existentialisti sunt oameni care neaga ca ar fi. Si pentru ca doi dintre oamenii, pe care majoritatea ii indica drept primii existentialisti, adica Soren Kierkegaaard si Fredrich Nietzche, au existat inainte de “nasterea” oficiala al acestui curent, de aceea sunt denumiti “precursori”, dar sunt studiati si tratati asemenea celorlalti membri de grup.
Toate figurile importante, cum ar fi Jean-Paul Sartre, Martin Heidegger si Albert Camus, neaga implicarea lor in aceasta miscare, dar toata lumea ii considera “fundatia” curentului.
Termenul a fost folosit prima oara in anul 1943 de catre filozoful francez Gabriel Marceal. Sartre a preluat termenul si l-a inclus intr-o discutie pe teme existentiale, care a avut loc in Club Maintenant, Paris.

Termenul e dificil, daca nu chiar imposibil de interpretat.
Ce este existentialismul? Nu exista un raspuns concret si simplu.
E clar ca pe prim plan sta preocuparea sa fata de existenta concreta a individului si a problemelor ce rezulta din subiectivitatea si constiinta de sine a omului.
Existentialismul e o deviatie a filosofiei existentiale, termen filosofic introdus de catre Fritz Heineman in anul 1929, prin intermediul lucrarii sale “Noi cai in filozofie. Spirit, Viata, Existenta”, Fritz a folosit acest termen pentru a descrie suma tuturor miscarilor si curentelor din filosofie, care au ca obiect problema existentei umane.
Ar mai putea fi definit drept reactia individului fata de existenta umana sau ca manifestarea conceptual-explicita a unei atitudini existentiale.

Datorita marii diversitati a conceptiilor care pot fi puse in legatura cu filosofia existentiala, nu este posibila elaborarea unei definitii globale a acestui termen. Dar notiunea permite totusi restrangerea problemei la cateva teme comune.

Contingenta fiintei umane: Fiinta umana nu este o fiinta necesara; fiecare dintre noi ar putea la fel de bine sa nu fie. Omul exista, pur si simplu, este o fiinta de prisos.
Neputinta ratiunii: Ratiunea nu ii este de ajuns omului pentru a-si lumina destinul.
Devenirea fiintei umane: Existentialismul nu e o filozofie a chietudinii; el il invita pe om sa-si construiasca viata prin efort, printr-o transcendere de fiecare clipa a starii sale prezente.
Fragilitatea fiintei umane: Sunt mereu expus propriului meu sfarsit, distrugerii mele ca fiinta umana, deoarece eu nu exist ca atare decat prin efortul meu. De aici sentimentul de angoasa care ne insoteste existenta.
Alienarea: Omul in perspectiva sfarsitului este instrainat de el insusi, nu mai are nici stapanirea, nici posesiunea sinelui.
Finitudinea si urgenta mortii: Filozofii existentialisti reactioneaza hotarat impotriva tendintei noastre de a ne ascunde acest adevar fundamental, ca existenta noastra e finita si se indreapta catre moarte.
Singuratatea si secretul: Fiecare fiinta umana se simte solitara, impenetrabila celorlalti.
Neantul: Existentialistii atei subliniaza ideea ca omul este o fiinta-a-neantului, el survine din neant si se indreapta catre el.
Devenirea personala: Omul nu trebuie sa-si traiasca viata de pe o zi pe alta, in inconstienta fata de destinul propriu, ci trebuie sa acceada la o viata cu adevarat personala si constienta.
Angajarea: Omul inseamna libertate; pentru a-si construi viata, el trebuie sa opteze, sa aleaga in permanenta, sa se angajeze in raport cu destinul sau si cu al celorlalti. Alegerea fiind o necesitate (faptul de a nu alege constituie, de asemenea, o alegere), este preferabila alegerea constienta, angajarea intr-un destin personal alaturi de ceilalti.
Celalalt: Omul constata ca in realitate nu este singur: el este o fiinta alaturi de cei cu care e nevoit sa existe; fiinta umana este fiinta-impreuna .
Viata expusa: Omul trebuie sa actioneze, sa indrazneasca, sa-si puna in joc viata – sub permanenta privire si judecata inevitabila a celorlalti.
Conform lui E. Monier, autorul lucrarii “Introduction aux existentialismes”, ar trebui adaugate si acestea:
-liberul arbitru.
-faptul ca natura umana e decisa de alegerile vietii.
-o persoana devine mai buna atunci cand se lupta cu natura lor individuala, cand se lupta pentru viata.
-nu exista decizii lipsite de stres si de consecinte.
-exista lucruri care sfideaza ratiunea.
-responsabilitatea proprie si disciplina sunt cruciale.
-societatea e nenaturala, iar traditiile religioase si seculare sunt arbitrare.
-dorintele lumesti sunt inutile.
Bineinteles ca exista si exceptii , aceste teme sunt prezentate pentru a obtine o imagine generala a gandirii unui existentialist.

Precursorii existentialismului si urmasii lor

Soren Kierkegaard (1813-1855)

Kierkegaard si-a formulat notiunea contradictorie de “adevar subiectiv” in opozitie cu ideea ca alegerile vietii au o rezolvare sau un “obiectiv” rational. De exemplu, atunci cand se alege o viata religioasa , Kierkegaard sustine ca nu exista argumente rationale care sa justifice alegerea, ci doar motive subiective, un simt al necesitatii personale si dorinta unei dedicari totale. La fel si cand se alege o viata etica, se actioneaza conform principiilor ratiunii practice, dar si asta e tot o alegere, care nu e rationala. Notiunea de “adevar subiectiv” nu inseamna, asa cum cred multi, ca e un adevar care e adevarat “doar pentru mine”. Acest adevar face referire la o rezolutie in fata necunoscutului obiectiv. Mai important decat CEEA CE e crezut, e felul CUM e crezut. De aceea Kierkegaard renunta la deliberarile filozofice calme, din care e compusa o mare parte din istoria filozofiei, renunta la motive si rationalitate si prefera sa promoveze angoasele si pasiunile, “saltul” in necunoscut si irationalitatea vietii.

Friedrich Nietzsche (1844-1900)

Nietzche considera ca exista un conflict intre mostenirea vestica a eroilor greci si istoria sa iudeo-crestina, cum ar fi diferentele dintre cele doua abordari traditionale a suferintei umane. In timp ce traditia iudeo-crestina explica suferinta prin pacat, grecii antici considerau ca suferinta profunda e o indicatie a naturii fundamental tragice umane. In prima sa carte “Nasterea tragediei”, Nietzche analizeaza arta tragediei ateniene si o considera produsul gandirii grecesti neevazive despre sensul vietii atunci cand se confrunta cu o vulnerabilitate extrema.
Nietzche era incantat de viziunea etica a grecilor, care puneau accentul pe dezvoltarea excelentei si a nobilitatii, aceste lucruri fiind opuse obsesii iudeo-crestine despre pacat si vina.
Spre deosebire de moralitatea grecilor homerici, o moralitate intemeiata pe eroism si desavarsire, moralitatea crestina e cea care transforma persoana cea mai mediocra si lipsita de orice fel de entuziasm sau de realizari, intr-un exemplu moral. Din acest punct de vedere, o persoana “buna” e cineva care nu face rau, nu incalca regulile si legile si “doreste binele”. Nietzche nu accepta faptul ca morala crestina i-a facut pe oameni sa acorde importanta vietii de apoi in detrimentul celei actuale, in loc sa promoveze o auto-desavarsire pamanteasca cat mai urgenta, morala crestina accentueaza importanta abtinerii de la actiuni “egoiste”. Persoana care nu realizeaza nimic cu sau in viata ei, cu exceptia evitarii “pacatul”, isi castiga locul in rai, in timp ce persoana creativa e “imorala” pentru ca nu isi accepta locul in “turma”. Cu alte cuvinte, prohibitiile iudeo-crestine sunt doar “mecanisme de nivelare” a umanitatii de care se folosesc cei slabi si cei mediocri pentru a dezavantaja spiritele talentate si puternice.
Totodata, Nietzche sugereaza ca ar trebui sa trecem “dincolo de bine si de rau”, dincolo de tenditele noastre de emitere a judecatilor morale si sa mergem spre o perspectiva mai creativa si naturala.
Nietzche neaga ideea lumii de apoi si pe cea a unei divinati benigne atotputernice, el sustine ca numai aceasta viata si ceea ce decizi sa faci cu ea conteaza si prin aceste lucruri a pavat drumul pentru cei care au venit dupa el.

Jean-Paul Sarte

Jean-Paul Sartre e preocupat de actiunile individului.
In general, existentialismul recunoaste faptul ca cunostintele umane sunt limitate si failibile. O persoana poate sa isi dedice viata adevarului si cautarii sale, dar asta nu inseamna ca va gasi adevarul adecvat sau ca nu il va intelege gresit. Sartre spune ca: <<Atunci cand aleg, aleg pentru toata lumea.>>
Inseamna ca decizia si actiunea lui pot schimba lumea in care traieste intr-o oarecare masura. Efectele unei actiuni sunt asemenea valurilor din mare, se propaga la infinit-sau pana lovesc tarmul.
Prin actiunile mele incep sa creez si sa definesc Eu-l care sunt, care e dincolo de un anumit punct, un Eu public, social. De aceea o actiune e asemenea Cutiei Pandorei, odata infaptuita si continutul actiunii eliberat in lume, el nu mai poate fi recapatat.
Acest argument al lui Sartre, nu e un argument moral, ci unul ontologic, un argument al lumii, o descriere a realitatii lumii si deciziei umane.

In “Fiinta si Neantul” , Sartre vorbeste de faurirea Eu-lui prin actiune. Adica Eu, ca om, sunt liber. Pot sa decid singur in privinta actiunilor mele. Ceea ce voi FI in final, e ceea ce decid sa fiu. Actiunile mele nu sunt triviale, ci definitivate ale Eu-lui meu.

Sartre a scris o nuvela intitulata “Fara iesire”, in ea un barbat si doua femei se trezesc intr-o camera de hotel, in ciuda tuturor stradaniilor lor, parasirea camerei se dovedeste imposibila. Curand devin constienti de o oarecare dinamica de grup, barbatul e atras de una din femei, dar ea e lesbiana si e atrasa de cealalta femeie, care la randul ei e atrasa de barbat, care o evita. Dupa ceva timp, isi dau seama ca au murit si ca au ajuns in iad. Esenta nuvelei e <<Iadul=ceilalti oameni>>.
Sartre a fost un existentialist, iar aceasta povestire e o povestire existentialista, partea cu “iadul=ceilalti oameni” e o consecinta directa a principiilor existentiale. Sartre e considerat existentialist, deoarece o vreme s-a considerat unul si pentru ca a incercat sa ofere o definitie termenului.
Sartre a contestat un punct de vedere divin asupra lumii si a naturii umane cu un alt punct de vedere uman, conform caruia nu exista elementul divin. Cand Dumnezeu s-a gandit la creearea lumii, intai a conceput-o, s-a gandit la felul in care urma lumea si natura umana sa fie. Dupa care Dumnezeu a creeat totul si oferit esentei existenta. Deci conform lui Dumnezeu, <<esenta precede existenta>>. Sartre nu credea in Dumnezeu, deci aceasta ordine a esentei umane care precedeaza existenta umana, era lipsita de sens. Pentru noi, existenta este prima, iar esenta vine mai tarziu. Esenta reprezinta tot ceea ce dorim noi sa fie. Deci <<existenta precede esenta>>, cu alte cuvinte existentialism.
Cel mai important lucru pentru Sartre nu consta in distinctia dintre esenta si existenta, ci in absenta divinitatii. Pentru cei ca Sartre, absenta divinitatii are o importanta mult mai mare decat metafizica creatiei:<<Fara divinitate nu exista scop, valoare sau sens in lume>>. Aceasta este fundatia existentialismului.
O lume fara scop, fara valori, fara sens, goala si fara speranta, o lume care, folosind un termen existentialist indragit, e <<absurda>>. O lume fara valori si fara sens, e o lume fara standarde comportamentale. Nimeni nu mai poate judeca actiunile ca fiind <<bune>> sau <<rele>>, deoarece aceste cuvinte sau actiunile corespunzatoare lor, nu mai inseamna nimic. Un citat in acest sens il ofera Fyodor Dostoevsky in “Fratii Karamazov”: <<Fara Dumnezeu, totul e permis>>.

Dar adevarata valoare a existentialismului e ca experiment mental filozofic pentru intelegerea consecintelor derivate din existenta unei asemenea lumi. Ar fi un cosmar. O lume absurda al carei continut ar fi gol si fara rost.
Dar de ce <<iadul=ceilalti oameni>>?
Daca ne traim vietile doar datorita deciziilor complet libere si autonome pe care le facem, inseamna ca nu avem nimic in comun cu ceilalti oameni. Daca adoptam un lucru care vine din partea altcuiva, un lucru care ne-ar permite sa stabilim o conexiune cu aceea persoana, acel lucru nu ar fi autentic. Daca pur si simplu se intampla ca decizia noastra sa coincida cu a altuia, atunci avem o conexiune autentica, dar foarte volatila. Pe masura ce luam noi decizii, probabilitatea conexiunilor autentice cu altii scade in mod dramatic. Propria noastra autonomie e cea care ne izoleaza. Valorile si deciziile altora, autentice sau nu, devin straine si iritante.
Ideile traditionale despre responsabilitatea morala dispar daca nu mai exista acele lucruri importante fata de care sa te simti responsabil. Sartre a incercat sa compenseze aceasta pierdere prin introducerea unui nou simt intarit al responsabilitatii. Filozofia lui Sartre spune ca o persoana e responsabila de totalitatea consecintele actiunilor sale, indiferent daca aceste consecinte pot fi prevazute sau nu.

Albert Camus

Albert Camus in eseul sau “Mitul lui Sisif” ne infatiseaza deznadejdea si absurditatea lumii lui Sartre. Sisif sfideaza zeii, iar acestia il pedepsesc. Pedeapsa lui consta in urcarea unui bolovan mare pe varful unui munte, de fiecare data cand ajunge acolo, bolovanul se rostogoleste la baza muntelui, iar Sisif isi reia sarcina la nesfarsit.
Aceasta e pedeapsa lui Sisif, un nesfarsit exercitiu de inutilitate. Dar daca lumea si continutul ei sunt inutile, inseamna ca si corvoada lui Sisif e identica cu toate lucrurile pe care le facem pe durata vietii. Noi nu suntem diferiti de Sisif, dar in cazul lui pedeapsa se aplica pe durata vietii de apoi, care se transforma in iad pentru el, pe cand noi deja traim acel iad.
Se presupune ca Sisif nu poate scapa de sarcina sa prin sinucidere. Dar daca noi putem, atunci de ce nu?
Nu exista nici un argument care sa fie contrar acestei actiuni, dar cu toate acestea sinuciderea nu e un raspuns tipic existentialist. Deci ce poate face Sisif ca sa isi faca viata mai suportabila?
Poate sa <<decida>> ca are sens si valoare. Valorile si scopurile care nu exista in lume, pot fi restaurate printr-un simplu act de vointa. Camus il descrie pe Sisif singur pe stanca lui, surpriz�ndu-i o psihologie de condamnat. Singura forma de revolta care si este permisa, in situatia lui absurda, este curajul de a-si spune ca e fericit. Spre deosebire de el, omul revoltat nu este singur, de vreme ce se revolta impotriva celorlalti, iar finalitatea acestei atitudini poate fi reparabila atat in existenta, cat si in arta: “arta este o manifestare care exalta si neaga in acelasi timp”.
Pentru ca cineva sa isi traiasca viata, mai intai trebuie sa isi exercite libertatea de a-si creea una. Simpla acceptare a valorilor conventionale si uitarea absurditatii lumii nu e autentica. Autenticitatea e data de exercitarea liberului arbitru si de alegerea a activitatilor si scopurilor care au valoare pentru subiect. Din acest punct de vedere, chiar si Sisif se poate simti satisfacut in privinta vietii lui.
Romanului “Strainul” ofera o fundamentare teoretica a povestii unui exil printre oameni. Definind absurdul ca “un rau al spiritului”, Camus considera ca ratiunea prezentei acestuia in existenta este “contrastul dintre strigatul fiintei si tacerea ilogica a lumii”.
Camus ne vorbeste de o barbat a carui mama moare, iar el nu suporta sa stea la priveghiul ei. Plecarea lui jigneste comunitatea, care o considera lipsa sa de respect. Povestea are loc in Algeria, iar personajul descris e francez. Din diverse motive, aceeasi persoana ucide un arab. Acest lucru, in mod normal, nu e luat in serios de sistemul judiciar francez al vremii, dar opinia locala a fost jignita de plecarea de la priveghi, asa ca e condamnat. Absurditatea acestei povesti e si esenta ei.
Un existentialist va fi mereu un strain pentru altii si nu va avea niciodata rabdarea si tactul necesar pentru a asista si a sustine conventiile sociale, cum ar fi priveghiul unui mort sau de ce nu, legile impotriva crimei. Izolarea produsa de valoare deciziilor existentialistilor explica de sunt asa de putini cei care accepta numele. Sa numesti pe cineva <<<Existentialist>> inseamna sa ii impui o anumita esenta, sa le spui ce sunt. Acest lucru violeaza autonomia si libertatea lor absoluta si ii face sa para ca au ceva in comun cu alti oameni, alti <<existentialisti>>. Acest lucru e intolerabil.

Martin Heidegger
In “Fiinta si Timp”, Heidegger accentueaza “necesitatea reluarii intrebarii privitoare la fiinta”. Aceste demers ce vine in continuarea ontologiei initate de Platon si de Aristotel, e pur ontologic. Numai ca in centrul “ontologiei fundamentale” heideggeriane sta, de asta data, “Dasein”-ul uman, termen ce are inteles de existenta/prezenta sau de a fi aici/ a fi acolo.. Intrebarea privitoare la fiinta ia, inca de la inceput, forma intrebarii privitoare la fiinta unei fiintari determinate.
Avand certitudinea mortii ineluctabile, Heidegger configureaza existenta umana ca o deschidere in lume si o proiectare constienta ce poate depasi cotidianul.. Heidegger isi pune deci intrebarea fundamentala asupra sensului existentei, cazuta in uitare si trivialitate, care nu ar fi fost tratata suficient in ontologia clasica, incepand de la originile sale in filosofia greaca. Este adevarat ca Aristotel prezinta in “Metafizica” sa o sistematizare a categoriilor fiintei, totusi fara a tematiza sensul existentei, care ar putea sa duca la intelegerea diversitatii ontologice. Omul, in calitatea sa de fiinta, are totdeauna o reprezentare asupra ideii de existenta, idee care poate fi asimilata cu cunostinta pe care o are asupra obiectelor. Aceasta cunostinta este denumita “ontica”, referindu-se la stiinta, fara a cerceta relatiile sale cu obiectele, in timp ce problema existentei obiectelor este denumita “ontologica”, in masura in care se pune problema sensului existentei, ar putea fi denumita chiar “pre-ontologica”. Intentia lui Heidegger consta in a demonstra rolul coordonatelor temporale ca orizont transcendent al cautarii sensului de a fi. Pentru ca oamenii se confrunta cu existenta intr-o forma neteoretica si numai conditionati temporal, altfel nu s-ar putea spune sub nici o forma “aceasta este”. Explicarea problematicei legata de timp ofera mijloacele de examinare a sensului existentei, pentru ca existenta este inteleasa doar pornind de la forma sa temporala. Interpretarea fiintei incepe cu intelegerea temporalitatii. Din aceasta rezulta sensul unitar al structurii temporale in cele trei dimensiuni ale sale: “Viitor”, “Prezent” si “Trecut”. Aceasta conceptie a lui Heidegger a marcat o cotitura importanta in filosofia europeana, sub influenta sa imbogatindu-se curente ca existentialismul si deconstructivismul.

Existentialismul in literatura- Dostoyevsky si Kafka

Dostoyevsky in nuvela sa “Notes from Underground” vorbeste despre un om incapabil sa se adapteze la societatea in care traieste si care e permanent nemultumit de identitatile pe care si le construieste. Multe din scrierile lui Dostoyevsky, cum ar fi “Crima si Pedeapsa”, fac referire la probleme dezbatute de filozofia existentiala, in timp ce ofera directii narative ce provin direct din existentialismul secular. In “Crima si Pedeapsa” ne este infatisata viata protagonistul, Raskolnikov, in timp ce e zguduita de diverse crize existentiale, iar Raskolnikov se indreapta incet, dar sigur, spre o gandire existentiala crestina, pe care Dostoyevsky a ales sa o apere.
“Crima si Pedeapsa” e o poveste despre saracie si suferinta, elemente comune tuturor personajelor. Prin suferinta apare rationalizarea deciziilor facute si a circumstantelor in care au loc. Teoriile filozofice se dezvolta prin rationalizarea personajului. Exista doua teme filozofice: Existentialismul si Nihilismul. Raskolnikov e implicat in dezvoltarea lor, si desi aceste doua filozofii sunt intalnite des in carte, opiniile lui Dostoyevsky erau opuse lor.
Acest lucru se vede cel mai bine in ultimele capitole ale cartii, atunci cand Raskolnikov Existentialistul/Nihilistul este pedepsit pentru crima sa.
Esecul lui Raskolnikov e modalitatea prin care Dostoyevsky se impotriveste celor doua curente filozofice.

Kafka a preferat sa creeze personaje suprarealiste si alienate care se lupta cu disperarea si absurditatea vietii lor, cele mai reusite personaje se gasesc in faimoasele nuvele “Metamorfoza” sau “Procesul”.
De exemplu in “Metamorfoza” e vorba despre Gregor Samsa, un om care isi dedica viata familiei si locului de munca, fara sa ceara nimic in schimb. De abia atunci cand e transformat intr-un gandac neajutorat, incepe sa isi dezvolte o identitate proprie si o intelegere a relatiilor din jurul sau. Ideea principala e un punct de vedere existentialist care spune ca orice alegere facuta sau nu, de catre cineva, ii va guverna cursul vietii, Persoana e cea care are ultimul cuvant de spus in privinta alegerilor facute, spre deosebire de Gregor Samsa a carui lipsa de identitate a permis altora sa aleaga pentru el.
Pe de alta parte in “Procesul” e vorba de evaluarea starii mentale a personajului, Joseph K. Situatia prezentata e diferita, o situatie in care libertatea unui om, ba chiar si viata sa, sunt in pericol de a fi pierdute. Evenimentele din timpul procesului sunt o metafora a fortelor sociale exterioare ce determina nesiguranta existentiala a protagonistului. Mentalitatea lui Joseph K e asemanatoarea cu cea a lui Roquentin (personaj din nuvela”Nausea”, 1938 ,Jean-Paul Sartre ), iar conflictul dintre curte si K. pare paralel cu cel al lui Roquentin dintre minte si trup, desi conflictul lui Roquentin e rezultatul propriei minti. Desi este un contrast evident intre cauzele conflictelor celor doua personaje, Kafka isi atinge scopul intr-o maniera similara, ne ofera o concluzie tragica si profunda, viata nu are sens.

Sursa: http://www.descopera.org/