Mistica islamica

Sufismul si originea lui

În pofida accentului pus pe lege, islamului nu-i lipseste interesul puternic pentru viata spirituala profunda, exprimat printr-o traditie mistica foarte dezvoltata. Misticismul a început în islam chiar cu experienta spirituala a lui Mohammed însa la început nu a afectat vietile musulmanilor obisnuiti, în mare masura. Totusi, în sec. X d.Hr. a existat o miscare mistica de prima importanta care a crescut în influenta pâna când a dominat viata religioasa. Succesul ei în Evul Mediu se poate explica partial prin natura specializata a dreptului islamic si a teologiei Kalam. Amândoua aveau o terminologie greu de înteles si arida si nu ofereau hrana si sprijin spiritual, atât de necesare vietii religioase obisnuite. Fruntasii mistici s-au îngrijit de nevoile religioase pe care dreptul canonic si religia nu le satisfaceau iar cu timpul, chiar carturarii si învatatii au intrat în disciplina si devotiunea mistica.

Misticismul islamic se numeste sufism sau tasawwuf, foarte probabil de la cuvântul arab suf - lâna. Numele provine de la cel mai vechi obicei al misticilor de a purta robe aspre de lâna alba, simbolizând respingerea lumii de catre ei, cât si cucernicia lor deosebita.

s-a argumentat uneori ca sufismul ar fi introdus dinafara în sistemul religios islamic, fiind urmarea contactelor musulmane cu sihastrii si sfintii crestini sau cu forme mistice ale gândirii grecesti. Nu este necesara totusi ipoteza influentei externe pentru a explic puternica tendinta musulmana spre misticism. Lectura Koranului si viata lui Mohammed si a însotitorilor sai au putut oferi musulmanilor întregul material si toti stimulii pentru o experimentare divinului mai profunda si imediata. Numeroase versete din Koran asigura pe credincios de apropierea lui Allah, de ubicuitatea sa (însusirea de a fi pretutindeni în acelasi timp) de initiativa sa în cautarea oamenilor. Alte versete îndeamna pe oameni sa se apropie de Dumnezeu, sa-l iubeasca si sa-si aminteasca (Dhikr) de el mereu.

Koranul povesteste si calatoria nocturna (Mi –Raj) a lui Mohammed în urma careia a ajuns sa converseze cu Allah fata-n fata (Surah XVII). Acest incident a fost o resursa inepuizabila pentru speculatia sufita, ducând la o pietate (evlavie, cucernicie, devotiune) centrata pe imitarea profetului care a aratat calea spre viziunea fetei lui Allah. Ascetismul sufitilor este prefigurat si de vietile austere si umile ale lui Mohammed si succesorilor sai imediati.

Revelatia esoterica si „Cararea”. Lantul de sfinti

Obiectivul sufismului ca si al oricarui misticism este sa atinga unirea cu Dumnezeu. Misticismul cauta o experienta imediata a realitatii divine prin suprimarea e-ului propriu (lepadarea de sine). Metoda de a ajunge la aceasta experienta foarte ambitioasa necesita o introspectie într-un domeniu special si ascuns al cunoasterii. Doctrina sufita pretinde ca, pe lânga regulile obisnuite pentru viata religioasa, expuse în revelatie si în Sunna profetica exista si un alt nivel mai adânc al sensurilor spirituale, pe care profetul l-a împartasit doar câtorva dintre tovarasii sai riguros selectionati. Astfel, revelatia are doua aspecte: unul deschis si evident celalalt vizibil doar pentru cei instruiti în secretele sale. Relatia dintre nivelele exoteric (destinat multimii din afara) si esoteric (destinat initiatilor dinauntru) ale cunoasterii este simbolica, fiecare porunca sau regula a Shariei tintind spre un nivel mai înalt care marcheaza unul din stadiile sau popasurile cararii (Tariqah) spre Allah.

Cunoasterea cararii Tariqah a fost transmisa de la profet, printr-un lant neîntrerupt Silsilah de sfinti (Walis), fiecare dintre ei alegându-si succesorul si instruindu-l în cunoasterea secreta a caii de uniune cu Allah. Pentru oamenii obisnuiti nu exista acces la binecuvântarea comuniunii divine imediate, afara de asocierea cu un sfânt si supunerea completa la disciplina ascetismului, meditatiei si cresterii spirituale, dupa cum îi dicteaza preceptorul sau.

Sufitii cred ca exista în orice moment o ierarhie de sfinti la lucru în lume, culminând într-o putere spirituala principala numita Qutb, polul sau pivotul universului. Acesti sfinti sunt mijlocitori neîntrerupti ai cunoasterii adevarului divin din univers, ferestrele prin care se revarsa lumina divina care da realitate tuturor lucrurilor. Fara sfinti, universul, fara exagerare, nu ar putea exista, fiindca ar fi lipsit de ordine si realitate. Astfel, doctrina sfintilor este o cosmologie si o metafizica, precum si stâlpul devotiunii mistice personale.

Cultul sfintilor

Se crede ca fiecare sfânt are puteri speciale, din cauza gradului înalt al cunostintelor lor spirituale. Se atribuie sfântului un fel de capacitate de a aduce binecuvântare numita Baraakah, ale carei beneficii discipolul sufit le poate obtine prin asociere cu persoana sfânta. De altfel, sfintii ar fi în stare sa suspende legile naturii si sa faca minuni (karamat). Totusi, sfântul nu trebuie sa-si dezvaluie puterile miraculoase, ci trebuie sa le tina secrete si sa le considere fara valoare. Credinta în aceste puteri speciale este raspunzatoare pentru unele din practicile sufismului din veacurile mai recente, de care s-au plâns foarte mult modernistii musulmani.

Printre oamenii simpli este obiceiul de a vizita mormintele sfintilor, de a le aduce ofrande, de a le oferi aproape orice în semn de închinare, totul în credinta ca puterea sfântului poate vindeca bolile sau ajuta în dificultatile vietii. Un asemenea cult al sfintilor poate degenera usor în simpla superstitie si din acest motiv reformatorii moderni i s-au opus viguros. Cu toate acestea, în fiecare an, sute de mii de pelerini viziteaza mormintele marilor sfinti, îndeosebi cu ocazia comemorarilor anuale numite Urs. Comemorarea lui Seic Muin-al Din Cisti la Ajmer în India, atrage de pilda uriase multimi de fanatici.

Stingerea extatica si existenta în Allah. Cele patru faze ale sufismului

Scopul calatoriei sufitului de-a lungul cararii Tariqah este realizarea Fanei sau stingerea personalitatii în realitatea divinului. Fana înseamna a întoarce spatele catre lume pentru a-l vedea numai pe Allah. Potrivit lui al Hujwiri, „sufitul este cel care n-are nimic în stapânirea lui, nici nu este stapânit de nimic. Aceasta indica esenta anihilarii”. Fana este o stare de ektasis (dilatare, lungire) în care însusirile omenesti sunt lasate la o parte si multora le aduce bucuria de a se îmbata de dragoste divina. Pentru altii, însa exista un stadiu chiar dincolo de anihilare. Ei cred ca pentru sufit valoarea cea mai mare este sa ajunga la existenta (Baqa) în Allah, subordonând astfel vointa si umanitatea fata de divin, încât trecând dincolo de extaz, persoana respectiva ar trai neîntrerupt în si prin Allah. Fana poate fi temporar o experienta culminanta de care cineva se poate bucura cel mult de câteva ori în cursul unei vieti omenesti, însa Baqa este o situatie durabila de locuire umana completa în Allah. Aceste obiective nu sunt atinse de toti cei care se straduiesc pe carare, însa pentru cei care le pot atinge ele tot ce poate da mai bun viata umana.

În cursul istoriei sale, sufismul a trecut prin câteva faze distincte. Manifestarea sa cea mai veche a fost o miscare ascetica punând mare pret pe mortificarea de sine (zuhd) ca un mijloc de a se pastra liber de stricaciunea lumeasca. Foarte curând s-a adaugat disciplinei ascetismului un element de iubire extatica fata de divinitate iar apoi a urmat faza elaborarii doctrinei sufite care a produs o mare varietate de opinii sectare. Culminarea acestei a survenit dupa sec. XII d.Hr. prin întemeierea si organizarea fratiilor sufite.

Structura fratiilor sufite

La originea fiecarei fratii sta un mare sfânt care atrage discipolii prin pietatea si puterea sa spirituala. Fratia Gilani, de pilda, izvoraste din Seic al-Qadir Gilani iar fratia Suhrawardi din Abd al-Qadir Suhrawardi si Omar Suhrawardi. Sfântul este fondatorul disciplinei specifice si doctrinei ordinului, iar continuitatea de învatatura si viata spirituala este asigurata de o serie sau un lant (Silsilah) de succesori spirituali ai fondatorului. Aceste capetenii în viata ale ordinului sunt numite seici, piri, rahbari, muqaddami, etc.

Un grup de cautatori ai adevarului numiti murid sau shagird se supune puterii absolute a capeteniei în viata a ordinului. Trasatura caracteristica a fratiilor era viata comunitara a membrilor lor care presupunea adesea existenta unui sediu central Khanqah sau Tekke unde îsi avea resedinta seicul si îsi aduna discipolii pentru instruire. Când un murid atingea un nivel spiritual înalt, seicul îl socotea capabil sa învete pe altii cararea spirituala si îl trimitea adesea sa reprezinte ordinul într-un loc îndepartat si astfel sa-i raspândeasca învatatura. Astfel de sufiti , mai ales cersetorii ratacitori sunt uneori numiti dervisi.

Dintre discipolii sai, seicul alegea si pe unul socotit mai înaintat în întelegerea învataturii esoterice (de uz intern) a sufismului pentru a fi desemnat drept Khalifah (succesor) al seicului. În felul acesta, mostenirea spirituala a ordinului se mentinea intacta. Pe la sfârsitul evului mediu exista obiceiul ca fiecare membru musulman sa caute initierea într-unul din ordinele sufite iar uneori în mai multe deodata.

Reamintirea lui Allah: Dhikr

Fiecare fratie avea si propriul sau ceremonial de închinare sau meditatie spirituala numit Dhikr. Acesta era de obicei o formula din cuvinte care trebuia repetata mereu ca un mijloc de reamintire (dhikr) a lui Allah. Adesea consta din numele divin sau dintr-o însusire divina sau o combinatie de însusiri divine. Probabil, cel mai bine cunoscut dhikr sufit este acela al ordinului Mevlevi din Turcia (fondat de poetul mistic persan Halal al-Din al-Rum) care consta dintr-un dans specific cu învârtiri în sunetul instrumentelor muzicale. Sufitii mevlevi se deosebeau si printr-o uniforma formata din fusta larga, mâneci fâlfâitoare si o palarie tuguiata.

Pâna în sec. XIX, sufismul era prin toate intentiile si scopurile sale practice, întelesul real al islamului pentru majoritatea musulmanilor obisnuiti.  Chiar astazi, pentru milioane de oameni din interiorul Anatoliei (Turcia asiatica) si din satele tarilor arabe, Iranului, Indiei, Pakistanului si Bangladeshului, sufismul continua ca o forma vie a devotiunii centrata pe cultul sfintilor.

Sursa: http://www.descopera.org/