Traditia islamica

Sunah – completarea Koranului

Prin moartea lui Mohammed, musulmanii au pierdut sursa lor vie de calauzire. Marile cuceriri i-au adus în contact strâns  cu culturi mai rafinate decât era a lor si i-a confruntat cu toate raspunderile încurcate ale cârmuirii unui vast teritoriu. Desi Koranul cuprinde o larga varietate de reguli pentru a rândui domenii specifice ale vietii, o carte atât de mica nu putea asigura o calauzire definitiva pentru toate situatiile noi cu care se confrunta comunitatea. Musulmanii au constatat repede ca era necesar sa se completeze Koranul cu alte surse de autoritate care sa raspunda noilor întrebari. Cea mai importanta dintre aceste surse de autoritate complementare a devenit Sunnah sau  traditia.

Întorcându-se la Sunnah sau practica instituita de profet, arabii musulmani timpurii s-au aratat credinciosi unui principiu cinstit de stramosii lor vreme de secole. Arabii au tinut întotdeauna în mare cinste  obiceiurile trecutului iar în masura în care ei recunosteau criterii de comportare umana si moralitate, acestea erau extrase din exemplele înaintasilor si din obiceiul instituit (datina)  grupului tribal. Aparitia islamului nu a necesitat respingerea  principiului autoritatii traditionale ci numai redefinirea izvorului traditiei. Pentru musulmani, ca si pentru arabii dinainte de ei, faptele oamenilor mari ai trecutului si modelul de conduita  consfintit de vreme au continuat   sa fie normative. Totusi, în locul eroilor arabi si a datinilor tribale, musulmanii au început sa spuna prevestiri despre profet si tovarasii sai si sa-si ia ca model modul de viata al acestei comunitati musulmane foarte timpurii. La momentul potrivit, sprijinirea pe traditie a fost recunoscuta ca un principiu oficial.

Recurgerea la autoritatea traditiei nu s-a facut fara probleme. Este evident ca daca musulmanii întotdeauna ar fi actionat sau ar fi crezut în mod strict precum înaintatii lor nu ar fi fost nici o transformare sau dezvoltare în viata comunitatii lor. În realitate dezvoltarea a fost rapida în primele doua secole islamice si a presupus adaptarea la conditiile de neconceput pentru arabii din timpul profetului. A trebuit sa existe, de aceea, o anumita cale de a largi perspectiva si semnificatia traditiei. Când musulmanii cautau precedente si nu reuseau a gasi ceea ce le trebuia, adesea fabricau traditii care sa le satisfaca nevoile. Nu exista nici un alt mod efectiv de a argumenta un punct de vedere legal sau religios decât citând traditia.

 

Natura traditiei

Alta problema care s-a ivit din apelul la traditie a fost aceea de a determina exact ce era traditia. Toti erau de acord ca Sunnah era norma de urmat dar care era Sunnah si cum putea fi determinata? Aceasta chestiune era de importanta extrema pentru juristi, care aveau nevoie sa dispuna de formulari precise si demne de încredere  ale obligatiilor si interdictiilor vietii religioase islamice. Doua veacuri întregi de existenta a comunitatii au trecut ca întrebarea sa-si gaseasca un raspuns definitiv.

Chestiunea naturii traditiei a fost rezolvata în al III-lea secol islamic (sec. IX d.Hr.) de vestitul jurist al- Shafii. Într-o  serie de scrieri polemice care atacau sarcastic pe cei cu alte puncte de vedere, al-Shafii a argumentat primatul traditiei lui Mohammed. El a sustinut ca traditia (Sunnah) spuselor profetului, actiunilor si aprobarilor sale si numai aceasta Sunnah – era normativa pentru musulmani. Precedentele tuturor celorlalte traditii trebuiau respinse ca inferioare. În cursul timpului, punctul de vedere strict al lui al-Shafii a fost acceptat de marea masa a comunitatii. Astazi, când se spune ca, dupa Koran, musulmanii urmeaza Sunnah se subîntelege ca este vorba de traditia profetului.

Al-Shafii a instituit si un al doilea principiu important, sustinând ca Sunnah era cunoscuta pe baza relatarilor orale sau Hadith asupra cuvintelor, actiunilor si aprobarilor  tacite ale profetului. Din timpul lui al-Shafii, cautarea musulmana de traditii profetice a luat forma culegerii si autentificarii de Hadith.

Cartile Hadith

În sec. III islamic (sec. IX d.Hr.), carturarii au alcatuit câteva culegeri sistematice mari de hadithe, recunoscute azi pe locul al doilea în autoritate dupa Koran. Ele sunt cunoscute sub numele de Cele sase carti Sahih (judicioase). Între ele, cele mai respectate si mai des citate sunt cele doua culegeri ale lui al-Bukhari (decedat  870 d.Hr.) si Moslem (decedat 875 d.Hr.). fiecare din aceste carti a fost alcatuita dupa examinarea în detaliu a unui numar mare de hadithe raspândite îndeobste, din care majoritatea au fost respinse ca false sau slabe. Cartile sunt organizate în capitole dupa subiecte, cu toate hadithele care se refera la o anumita tema, strânse împreuna, sub titlul potrivit. Aceasta metoda de organizare demonstreaza relatia strânsa dintre colectiile de hadithe si nevoile legiuitorilor islamici, deoarece categoriile organizarii sunt extrase din lege. În adaos fata de aceste sase carti se folosesc si alte culegeri mai putin cunoscute.

Însemnatatea istorica a culegerilor de hadithe este controversata. Musulmanii conservatori accepta cartile hadith ca relatari exacte si demne de încredere ale spuselor, actiunilor si aprobarilor profetului, întocmite printr-o discernere stiintifica atenta a binelui de rau. În afara de aceasta, exista un element de credinta în atitudinea lor fata de hadithe care face ca orice îndoiala asupra autenticitatii lor sa para un atac contra islamului.  Totusi, învatatii moderni releva contradictiile, anacronismele si elementele tendentioase cuprinse chiar în Cele sase carti însesi, contestând  existenta unor informatii vrednice de încredere despre profet în culegerile de hadithe. Dupa parerea lor, culegerile de hadithe reprezinta consensul comunitatii musulmane asupra marilor probleme juridice si teologice ale istoriei ei, probleme care se pusesera în vremea când au fost alcatuite Cele sase carti judicioase. De aceea, însemnatatea culegerilor de hadithe consta în ce ne spun ele despre mentalitatea musulmana mai ales în mediul carturarilor din sec. III de la Hegira (sec. IX d.Hr.) iar nu în ceea ce relateaza ele despre Mohammed.

Foarte recent, ca un aspect al modernismului islamic, unii musulmani au atacat rolul normativ al traditiei din trecutul comunitatii. Ca sa se elibereze de atitudinile medievale, despre care ei cred ca au împiedicat progresul societatilor islamice, ei resping hadithele si apeleaza în schimb la autoritatea exclusiva a Koranului. Astfel de oameni reprezinta însa doar tendintele liberale extreme printre musulmanii actuali.

Sursa: http://www.descopera.org/