Cele mai populare sfaturi despre sex în Evul Mediu: terapia la femei şi afrodiziacele naturale

 O mulţime de lucrări dedicate vieţii intime a cuplurilor datează din Evul Mediu şi oferă mărturii ciudate despre preocupările oamenilor acelor vremuri.

  Mărturii istorice arată că nu doar în secolul XXI, dar încă din Evul Mediu oamenii au fost preocupaţi de educaţia sexuală a tinerilor. Primele manuale care conţineau sfaturi despre sex au circulat în Europa medievală încă din secolele XII - XIII, susţin istoricii. Ghidurile au primit atenţie o dată cu dezvoltarea oraşelor, care atrăgeau populaţia tânără şi puţin instruită provenită de la sate. Tinerele erau învăţate cum să se ferească de a cădea pradă bărbaţilor înainte de căsătorie şi cum trebuiau să se comporte pentru a-şi face soţii fericiţi. Aflau, de asemenea, sfaturi despre fertilitate, despre creşterea apetitului sexual şi despre cum să îşi mascheze pierderea virginităţii. Iată câteva dintre cele mai neobişnuite învăţături:

Cel mai puternic afrodiziac medieval

Constantin Africanul, un învăţat islamic convertit la creştinism în secolul al XI-lea, a fost autorul unor lucrări ample despre „alimentele şi ierburile care provoacă dorinţa” şi care puteau fi folosite ca remedii pentru diferite probleme intime. Teoria călugărului era că unele băuturi şi mâncăruri influenţează producţia de lichid seminal şi pot avea rolul unor afrodiziace: alimentele foarte nutritive, alimentele foarte uşoare şi alimentele calde şi umede. Afrodiziacul medieval care îndeplinea cele trei proprietăţi enumerate de Constantin Africanul era năutul, scria acesta, însă şi alte mâncăruri şi băuturi puteau fi folosite pentru a stimula dorinţa sexuală: carne proaspătă, creier, gălbenuşuri, piper şi vin. În schimb, potrivit învăţatului, alimentele reci, cum ar fi castravetele, pepenii, lămâile, salata şi peştele reprimau poftele. Reţetele sale cuprindeau diverse combinaţii, unele cu ingrediente dinter cele mai ciudate: creier de vrabie şi porumbel, sucul din carnea de miel, sucuri din ceapă prăjită. Anumite părţi ale organelor genitale ale animalelor erau, de asemenea, considerate afrodisiace. Oamenii credeau că au un efect magic sau medical. „Luaţi penisul unui taur, uscaţi-l şi pisaţi-l. Împrăştiaţi apoi bucăţile pe omletă şi gustaţi”, scria medicul Maimonides în secolul al XII-lea.

   Plante aromatice folosite la masturbare Masturbarea era considerată un păcat în Evul Mediu şi un lucru dăunător pentru trupul şi spiritul oamenilor. Biserica impunea penitenţe severe celor care recunoşteau „păcatul”, mai ales dacă era vorba despre preoţi sau călugări. În schimb, tinerii necăsătoriţi şi cei refuzaţi de soţii erau trataţi cu mai multă îngăduinţă. Unii savanţi ai epocii medievale au susţinut însă că măsturbarea nu era tocmai dăunătoare, pe motiv că, dacă era lăsat să crească în interiorul corpului, lichidul seminal putea cauza boli grave sau chiar moartea. Astfel, pentru a evita consecinţele lipsei relaţiilor sexuale, unii dintre medicii medievali recomandau stimularea sexuală a organelor genitale ca o formă de medicină preventivă, în special celor care nu aveau parteneri. „Tratamentul” era potrivit pentru femeile care sufereau de sufocarea uterului, ca urmare a reţinerii seminţelor. În astfel de cazuri, căsătoria era cea mai indicată soluţie medicală, dar dacă o femeie nu se putea căsători şi se considera că viaţa ei se află în pericol, iar masajul genital ar putea fi singura soluţie de salvare, masturbarea nu mai era considerată un păcat, potrivit site-ului de istorie notchesblog.com.   Dacă o femeie se afla în pragul leşinului, moaşa trebui să îi introducă un deget uns cu ulei de crin, dafin sau nard (plantă aromatică, tămăduitoare) în pântecele ei şi să îl mişte viguros, arătau unele scrieri medievale. Unele femei aveau nevoie să îşi folosească degetele sau alte instrumente cu care îşi păuteau stimula organele genitale, pentru a-şi deschide canalele şi a elimina căldura şi lichidul seminal, informau autorii cercetării.

Alţi autori medievali afirmau că bărbaţii puteau experimenta poluţii nocturne involuntare, fără a avea gânduri sau fapte necurate, şi că, oricum, aveau dreptul să apeleze la serviciile unor prostituate, în timp ce femeile nu o puteau face. Preţul mare al virginităţii Castitatea tinerelor medievale era considerată printre cele mai de preţ calităţi ale acestora în vederea căsătoriei, iar pierderea virginităţii în afara relaţiei conjugale era privită ca un păcat. Lucrările vremii ofereau detalii despre cum puteau fi recunoscute fecioarele, astfel încât cei care urmau să le peţească să aibă siguranţa că nu au fost înşelaţi. Tinerele ruşinoase, modeste, cele care aveau un mers fără cusur şi îşi ţineau privirile în jos puteau fi considerate virtuoase, însă cea mai bună dovadă a virginităţii era „sângerarea după actul sexual”. Mărturii din Evul Mediu prezentau sfaturile prin care tinerele îşi puteau înşela iubiţii ascunzând faptul că nu mai erau fecioare. „Cu o zi înainte de noaptea nunţii, lăsaţi-o să pună o lipitoare, cu atenţie, pe labia ei, având grijă să nu alunece din greşeală.

Atunci sângele va curge aici şi se va forma o crustă în acel loc. Datorită fluxului de sânge şi a canalului constrâns al vaginului, astfel, în actul sexual, falsa fecioară îl va înşela pe soţ”, era unul dintre sfaturile date tinerelor, în scrierile medievale citate de autoarea Kathleen Coyne Kelly. Un truc mai simplu era ca noaptea nunţii să fie pregătită chiar în momentul când soţia se afla la menstruaţie. Caterina Sforza, o contesă din secolul al XV-lea, oferea soluţii pentru „restaurarea” sau imitarea virginităţii femilor. Potrivit contesei, pentru pregătirea poţiunii de virginitate, femeile aveau nevoie de a distila salvie şi apă într-un alambic, iar apoi în timp, să aplice amestecul rezultat în vagin.