Manastirea Durau – Neamt

Actuala biserica de la Durau s-a ridicat in locul unui vechi schit de maici, existent aici inca de la inceputul veacului al XVII-lea. Dupa aproape doua secole maicile s-au risipit si in locul lor au sosit calugari de la Schitul Hangu. Un Pomelnic de la Durau mentioneaza la 1822 ca schitul de la poalele Ceahlaului se afla sub ascultarea “manastirii cea de piatra din vale”. De altfel, cand in 1830 egumenia Schitului Hangu este arendata protosinghelului Gavril pe timp de 10 ani, una dintre clauzele contractuale prevedea si construirea unei noi biserici la Durau.

Descriere Manastirea Durau

Decaderea Schitului Hangu a dus la lichidarea raporturilor de subordonare pe care era nevoita sa le intretina asezarea monahala de la Durau. In 1830, pe cheltuiala unor negustori instariti din targul Piatra, a inceput constructia bisericii actuale, care se incheie in 1835. In cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea si la inceputul veacului urmator s-au construit in jurul bisericii mai multe case calugaresti, marea majoritate a acestora fiind demolate, dupa 1970, cu prilejul construirii Statiunii climaterice Durau. Ca si Palatul Cnejilor, Duraul a constituit un preferat loc de intalnire si de popas pentru numeroase personalitati ale vietii politice, literare si cultural-artistice. Mitropolitul Veniamin Costache, a carui resedinta se mai pastreaza si astazi, Emil Garleanu, N. Gane, Alexandru Vlahuta zaboveau indelung pe prispele caselor manastiresti sau pe potecile Ceahlaului. Barbu Delavrancea, Caragiale, Aurel Baesu, Mihail Sadoveanu erau oaspeti obisnuiti ai Duraului, iar Gheorghe Panu – cunoscut om politic, jurist si gazetar – si-a petrecut aici timp de 20 de ani toate vacantele, uzand de toata influenta sa pentru infrumusetarea si dezvoltarea manastirii.
Intrarea in incinta manastirii se deschide in arc, sub clopotnita zidita la inceputul secolului nostru. Turnul-clopotnita este o constructie masiva, de plan patrat, cu trei nivele. La primul etaj se afla paraclisul, unde s-a organizat o expozitie permanenta de arta religioasa, printre exponatele careia se afla si o frumoasa catapeteasma de biserica din secolul al XVIII-lea, lucrata in stil popular, cu usoare influente bizantine. Icoanele pictate pe scanduri groase de stejar se caracterizeaza prin simplitate si dinamism compozitional, iar culorile vii utilizate alaturi de nuante mai atenuate individualizeaza si definesc locul fiecarui personaj. Pictura paraclisului, in tonalitati calde, cu puternice influente din arta lui Tonitza, se datoreste arhimandritului Teodor Varahil Moraru, fost calugar si staret la Durau, care a executat-o in 1938 si a restaurat-o dupa cel de-al doilea razboi mondial, in timpul caruia manastirea a avut mult de suferit. Latura nordica a incintei este completata, la apus de turnul-clopotnita, prin vechea staretie, constructie arhaica din barne lutuite cu pridvor deschis si balcon-mansarda spre curtea manastirii si prin Casa Veniamin Costache, aflata intr-o buna stare de conservare. In coltul nord-estic al curtii interioare se mai pastreaza inca vechea clopotnita, construita probabil tot in perioada 1830-1835, iar pe latura vestica se afla mai multe vile care au apartinut administratiei Statiunii Durau si au intrat dupa 1990 in patrimoniul manastirii. In sfarsit, in afara incintei, spre nord-vest, se afla Sala de conferinte, cu mai multe spatii si paraclis propriu, unde se pot organiza diverse reuniuni cu caracter national si international. In ultimii ani, Duraul a redevenit manastire de maici si a fost amenajat ca Centru cultural-pastoral al Patriarhiei Romane, ocupand un loc cu totul deosebit in reteaua asezamintelor monahale din tara noastra (Centrul Cultural-Pastoral “Sf. Daniil Sihastru” a fost dat in folosinta in anul 1995). Biserica “Buna Vestire” este zidita din piatra si caramida si constituie din punct de vedere arhitectonic o realizare destul de interesanta, prin imbinarea unor elemente traditional-moldovenesti cu altele mai noi, imprumutate chiar de la constructii monumentale laice. Planul bisericii este cel obisnuit, in forma de cruce, cu doua abside laterale usor pronuntate si o a treia la altar, in prelungirea carora se afla corpul navei divizat in naos, pronaos si pridvor. Acoperamantul de tabla, cu margini evazate mai ales la extremitatile est si vest, este strapuns de trei turle inalte, zvelte, care se proiecteaza cu multa gratie pe fondul verde-cenusiu al Ceahlaului. Fatadele sunt compartimentate in panouri cu ajutorul pilastrilor ce sustin un antablament cu un profil zimtat sub streasina. Fatada dinspre apus este tratata in stil neoclasic: un fronton cu sase firide de dimensiuni variabile se sprijina pe coloane angajate, grupate cate doua. Sus, in firidele frontonului s-au zugravit – probabil dupa 1835 – icoane al fresco, iar zona centrala a fatadei este acoperita de o superba usa sculptata in lemn de stejar, care constituie o adevarata podoaba a edificiului. In interior, pridvorul este bine delimitat si despartit de pronaos printr-un perete masiv in care s-a incastrat inscriptia votiva. In schimb, intre naos si pronaos distinctia nu se poate face decat cu ajutorul celor doua cupole sprijinite pe acea succesiune de arce specific moldoveneasca. Peretii pridvorului pastreaza pictura din 1835, executata in tonalitati de o sobrietate frapanta si cu un continut narativ extrem de interesant. Atat Judecata de Apoi cat si Cazanele Iadului transpun o viziune naiv-profana cam de aceeasi factura ca in zugraveala bisericii de lemn de la Bistricioara, dar in orice caz mai evoluata si ca principii si ca executie. Daca avem in vedere complexitatea compozitiilor si capacitatea lor de a se adresa privitorului cu elemente din viata cotidiana, psihologia si marea varietate sociala a personajelor si nu in ultimul rand surprinzatoarea capacitate de exprimare plastica in planuri succesive, nu avem nici un motiv sa credem ca exageram considerand aceasta pictura ca una dintre cele mai izbutite realizari ale genului. Valoarea deosebita a monumentului de la Durau rezulta insa din calitatile deosebite ale picturii pe care Nicolae Tonitza si elevii sai au executat-o in anii 1935-1937. Folosind tehnica encausticii si incalcand cu buna stiinta vechile canoane iconografice, N. Tonitza a concentrat intreaga desfasurare picturala in cateva scene mari, in care a introdus, cu un deosebit curaj, personaje si elemente laice preluate din peisajul, din portul si din tipologia umana locala. In locul portretelor traditionale, transfigurate de irealul transcedentalitatii, Tonitza pune oameni de la poalele Ceahlaului, plini de viata si demnitate, constienti de atotputernicia lui Dumnezeu dar si de trainicia credintei lor.
Nasterea Domnului, din absida sudica, intruneste toate elementele novatoare, caracteristice picturii de la Durau. Scena se desfasoara in aer liber, la poalele Ceahlaului care se profileaza pe un cer instelat. Pastorii care se inchina Fecioarei ce tine in brate Pruncul Sfant poarta costumele specifice muntenilor de pe Valea Bistritei, cu bundita inflorata si fusta scurta peste itarii stransi pe picior. Ei nu mai sunt prezentati in spiritul mistic al martiriului si al spiritualizarii hieratice, descinzand dintr-o realitate imediata de un firesc ce exclude orice conventionalism. Iar prezenta oilor, cu totul inedita intr-o asemenea compozitie, vine sa intregeasca atmosfera mioritica pe care o degaja tabloul si care ne mentine intr-o lume de o veridicitate coplesitoare, smulgandu-ne din peisajul fictiv si conventional al Pamanturilor Sfinte. De altfel, in fiecare dintre cele opt scene care impodobesc interiorul bisericii intalnim o structura plastica deosebita si acelasi spirit laic, rasfranta din optica tonitziana asupra artei in general si a specificului national. Pictura lui Tonitza de la Durau nu trebuie deci evaluata in sine, ea impunandu-se mai ales prin originalitatea ideilor pe care le afirma, prin indrazneala de a eluda unele precepte picturale consacrate prin practica atator veacuri si printr-o traditie ce adesea s-a dovedit mai puternica si mai durabila decat efemera trecere a generatiilor. In lumina acestor considerente, Duraul isi justifica pe deplin notorietatea de care se bucura, cu atat mai mult cu cat, in vara anului 1969, datorita lui Teodor Varahil Moraru – unul dintre acei care au stat alaturi de maestru in anii de rodnica osteneala – pictura a capatat o noua stralucire, fiind spalata cu deosebita grija si pricepere. Poate ca de aceea, in momentul de fata, Manastirea Durau este vizitata de catre aproape toti turistii care ajung in statiunea cu acelasi nume pentru a petrece cateva zile de relaxare sau pentru a urca pe Masivul Ceahlau.