Ocna Sibiului

 Supranumită „Litoralul Ardealului”, Ocna Sibiului este o staţiune permanentă situată la aproximativ 20 de kilometri de reşedinţa de judeţ, Sibiu. Această staţiune dispune de o salină în care se pot face diverse tratamente pentru bolile reumatice sau respiratorii şi de nenumărate lacuri saline, unele dintre ele declarate monumente naturale.

Salina Ocna Sibiului este amplasată în partea de nord a depresiunii Sibiului, la o altitudine de circa 400 m, într-o zonă înconjurată de dealuri acoperite cu păduri de foioase. Exploatarea sării la Ocna Sibiului datează de pe vremea dacilor şi a romanilor. Aceştia au practicat o formă primitivă de exploatare, prin săparea sării de la suprafaţa, formând astfel nişte văi de forma unor gropi alungite.

Exploatarea romană a zăcământului de sare a dus la formarea unor caverne subterane. Prin prăbuşirea acestor caverne s-au format numeroase lacuri: Crişan, Horea, Cloşca, lacul Pânzele Inelor prin prăbuşirea ocnei Iosif, Lacul fără fund datorită prăbuşirii ocnei Francisc, lacul Avram Iancu în Ocna Mare, Lacul Ocniţa, Sf. Ion, lacul Poporului, lacul Dulce, Brâncoveanu, Mâţelor, Vrăjitoarelor, Sf. Ignat, Trestiilor şi în cele din urmă lacul Austel. Din acest total de 14 lacuri, zece conţin apă sărată şi doar patru apă dulce. Între timp, lacul Austel şi lacul Trestiilor au dispărut prin colmatare.

În epoca romană, modul de exploatare a sării de la Ocna Sibiului avea caracter sezonier, din primăvară până în toamnă, implicând însă asigurarea nevoilor generale ale statului, pe durata unui întreg an calendaristic. Prin zăcămintele de de sare, zona era cel puţin la fel de importantă pentru imperiul roman ca şi pentru resursele de aur. Romanii lucrau doar la suprafaţă, săpând gropi de o adâncime de 12-15 metri, apoi abandonau groapa şi începeau alta. În general, romanii foloseau sarea de la Ocna Sibiului în scopuri comerciale şi nu terapeutice, aşa cum se foloseşte în zilele noastre.

Pe timpul ocupaţiei romane dar şi după acea perioadă, până la colonizarea Transilvaniei cu saşi, exploatarea s-a petrecut sub formă de clopot, cu conul în sus. Această formă de exploatare s-a folosit până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când a fost introdusă exploatarea sării prin intermediul unor care ogivale. Ultima explorare salină începută în secolul al XVIII-lea se baza pe un puţ de aeraj şi pe o galerie de coastă.

În anul 1767, mineralogul Joanne Fridvaldszky a realizat un studiu prin care prezenta vechea Ocnă Francis, care exista pe locurile actuale ale Ocnei Sibiului. Prin prăbuşirea acestei ocne în anul 1775 a luat naştere „lacul fără fund”, un lac de formă ovală cu un diametru de circa 50 m. şi care în ciuda denumirii sare are o adâncime de aproximativ 35 m.

La începutul secolului al XX-lea la Ocna Sibiului era deschisă o singură ocnă de sare, deservită de un crivac de suprafaţă, acţionat cu ajutorul a opt cai. Ultima mină de sare de la Ocna Sibiului a fost închisă în anul 1931. Datorită salinei de la Ocna Sibiului s-au format de-a lungul anilor diferite lacuri sărate cu importante valenţe terapeutice, ducând la înfiinţarea unei staţiuni balneare renumită în întreaga ţară.
 

Ascultaţi istoricul obiectivelor turistice din România apelând serviciul HERO.dot, serviciu de audioghid istoric prin telefon la numărul unic 0332 780 780 urmat de codul obiectivului ales: 4319.

Sursa foto: ocnasibiului.ro