Depanatorii radio TV, spre dispariţie totală

 Cândva, în câteva ceasuri scoteau un salariu mediu, erau respectaţi, se poate spune chiar că făceau parte din aristocraţia vremii. Erau cu zecile, poate cu sutele. Mulţi cârpaci, dar şi profesionişti adevăraţi. Temerea cea mare era să nu dai peste unul din prima categorie, să nu-ţi buşească iremediabil aparatul defect. Acum, problema e că dai cu tunul şi nu găseşti un electronist bun, disponibil şi cu tarife rezonabile. Că nu-s mai mulţi de-o duzină în tot oraşul cei care se ocupă de repararea unui televizor ori a unei combine audio.

 

Afacerea cu reparatul electronicelor s-a prăbuşit brutal în ultimul deceniu, iar cauzele nu-s foarte multe...

Gabi M. nu dădea pe la şcoală cu lunile, dar a absolvit liceul fără probleme. Repara diverse chestii profesorilor ori neamurilor acestora, evident, nu pe degeaba. Nimeni nu-i punea absenţe, lua note din burtă, medii onorabile. A belferit-o până prin 2003-2004, după care s-a rupt filmul. Acum face foamea şi aşteaptă să treacă cei doi ani cât mai are de răbdat până să iasă la pensie. Nu-i convine să repare pe doi bani, dar nici muşterii nu mai are.

Marcel D. avea atelierul pe Lăpuşneanu. Nu ajungeai la el decât cu recomandare. Dacă încercai „oficial”, te amâna cu lunile şi făcea treabă de mântuială. S-a privatizat imediat după '90, i-a mers excelent până spre sfârşitul anilor '90. A simţit că o să cadă afacerea, a vândut tot şi a emigrat.

În ziua de azi, mai sunt 4-5 „ateliere”, cam tot timpul închise. Doar câţiva meseriaşi ciudaţi se mai ocupă cu aşa ceva. Nu mai rentează de nicio culoare. Că nu poţi lua manoperă mai mult de 100 de lei. Plus piesele (care s-au ieftinit an de an, acum cumperi condensatori şi tranzistori cu găleata), maxim 200. Mai pui 100 şi-ţi iei altă sculă.

Au mai rămas pe baricade doar cei cu electrocasnicele: frigidere, maşini de spălat. Astea se strică  greu, au rămas bunuri de folosinţă îndelungată, nu se demodează peste noapte şi-s tare indispensabile oricărei gospodării.

Mai sunt electroniştii care au afaceri proprii. Importă second-hand-uri din Vest, la preţ de bomboane, le verifică, recondiţionează şi le revând. Merită efortul, iar câştigul înseamnă ceva. Deşi nu-i foarte mare. Dar afacerea lor creşte, că sunt în vogă aparatele „vintage”.

Alţii, deloc mulţi la număr, care n-au avut nici capital şi nici legături afară, s-au angajat la  importatori. Lucrează la viteză, fiecare e specializat pe ceva anume, unul pe combine, altul pe televizoare etc. Plătiţi ca la drepturile de autor, vin când vor, stau cât vor, nu au un  program anume. Iau banii după numărul de aparate reparate, de regulă chestii simple, care nu durează mai mult de câteva minute. Nu-şi bat capul. Nici patronul nu insistă, le dă la piese de schimb ori la gunoi.

Practic, de depanările clasice se mai ocupă, după cum spuneam, doar câţiva nostalgici. Din pasiune, că de câştig nu poate fi vorba. Şi cu speranţa că moda retro le va aduce zile mai bune.

Cât despre ghinioniştii cărora li se strică vreun televizor ori vreo combină, au de umblat şi de aşteptat. Cu lunile. Marcel FLUERARU