Ciprian Porumbescu, din însorita Italie în mormântul de la Stupca

Unul dintre ultimele „concerte” susţinute de Ciprian Porumbescu rămâne cel din faţa mării, în Italia, din iarna lui 1882. Peste un an, pe 6 iunie 1883, avea să moară în căsuţa lui din Stupca, neîmpăcat şi fără să înţeleagă de ce destinul i se curmă la doar 29 de ani.

„Jos, la albia mării, scot violina din scrinul ei, direg coardele, mirare! (…) Mă reazem de un pisc de stâncă ce străbătea din mare şi gândesc ce oare să cânt. Ah’, îmi răspunsei în gând: «Voi cânta Doina, să o audă şi Mediterana şi Mediterana să o ducă oceanului şi să ştie şi antipozii noştri dincolo că numai un cântec e coborât din cer şi acela e Doina…»”, iată ce scria el în jurnal despre acel moment magic în care, în fața valurilor Mediteranei, a simțit nevoia să cânte. „Cântai cam lung scumpa-mi Doină şi parcă nu mă puteam despărţi de ea! Mi se părea că miliardele de stele şi steluţe ce se uitau la mine din mare sclipeau vesel-unduioase, precum era şi inima mea, cufundată întreagă în mlădioasele acorduri a Doinei, ce iarăşi mi se părea că nu o cântasem cu atâta simţ ca acum…”.

Era aproape sfârșitul unei vieți începute sub un semn prea puțin norocos, într-o zi de 2 octombrie, în 1853, la Șipotele Sucevei. Destinul lui avea să fie pe deplin cel al eroului romantic… Astăzi, la Stupca i-a rămas mormântul şi pe cruce ultimele rânduri din „Cântecul tricolorului”, ca răspuns la una din ultimele lui dorinţe: „Iar când, fraţilor, m-oi duce/ De la voi şi-o fi să mor,/ Pe mormânt atunci să-mi puneţi/ Mândrul nostru tricolor”. Stupca a dispărut o dată cu el… în locul ei s-a născut un sat care-i poartă numele: Ciprian Porumbescu.

Să pornim, așadar, din satul care astăzi îi poartă numele şi să întoarcem clepsidra. Din casa mare pe care familia preotului Iraclie a avut-o aici în sat s-a păstrat doar anexa, bucătărioara de vară, o construcţie ţărănească simplă şi armonioasă, iar în ea este acum amenajat un mic muzeu care păstrează pianul surorii Marioara. Câteva obiecte ţărăneşti şi câteva fotografii refac o umbră din lumea în care a trăit Ciprian.

Iraclie Porumbescu se căsătorea cu Emilia Clodniţchi la biserica de la Volovăţ, ctitorită de Ştefan cel Mare, în anul în care la Botoşani se năştea Mihai Eminescu. După trei ani, în 1853, venea pe lume cel de-al doilea copil al lor, micuţul Ciprian. Timid şi retras, născut sub o stea nu tocmai norocoasă, Ciprian s-a îndrăgostit de muzică. Iar şansa lui a fost întâlnirea, când încă nu avea mai mult de şapte ani, cu muzicologul Carol Miculi, profesor la Conservatorul din Lemberg şi discipol al lui Chopin, care şi-a petrecut câteva veri la Şipotele Sucevei, pentru a culege cântece populare, găzduit fiind chiar de tatăl lui Ciprian.

Miculi, al cărui mormânt se află astăzi în cimitirul de lângă biserica din Stupca, lângă cele ale familiei Porumbescu, i-a intuit talentul. Atunci a început copilul să deprindă primele note muzicale, ascultând pianul lui Carol Miculi, iar apoi, când Iraclie a fost mutat la Stupca, Ciprian a primit primele lecţii de vioară la şcoala din Ilişeşti, în satul din apropiere, şi apoi, urmând gimnaziul la Suceava, a început să studieze pianul şi orga.

Din tot ce-a fost domeniul pe care Iraclie şi Emilia l-au avut aici, la Stupca, grădina se păstrează şi acum. Înconjurată de livezi şi bolţi întregi de viţă-de-vie, casa acum pierdută – pierdută de mult, din timpul războiului – a fost locul cel mai iubit al lui Ciprian Porumbescu. După el avea să tânjească în timpul lunilor petrecute la tratament în Italia, locurilor copilăriei avea să le ducă dorul cel mai tare în anii pe care i-a petrecut departe de Stupca. Sub bolţile din curtea casei îi aducea la începutul tinereţii pe lăutarii din sat de la care încerca să înveţe cântece şi să le reproducă apoi la vioară sau la pian. De la Ilişeşti venea uneori cu ţiganca Ilinca şi cu scripcarul Urdă, care ştiau cântece populare, iar sora Mărioara îi acompania la pian. Nu-i greu să ţi-o imaginezi pe frumoasa Mărioara, care priveşte astăzi zâmbitoare dintr-o fotografie către pianul ei păstrat într-una dintre încăperi, cântând ca să-şi bucure fratele.