default

Dimensiune font:

O viaţă într-o sută de ani

| 13-07-2013 19:29

* mai are câteva luni până la 100 de ani * a fost cofetar, cizmar, sportiv, familist, militar * a fost şi nu a încetat să fie vreodată OM, cu frica de Dumnezeu şi cu iubire de aproapele său * este o adevărată comoară de amintiri şi de istorie, de tristeţi şi de bucurii * este cel care a cunoscut Iaşul înaintea noastră

Trăieşte de două vieţi. Implicit, a fost fericit şi a pătimit cât pentru două vieţi. Se apropie de 100 de ani. Este senin şi are mintea limpede. Privind în urmă, a adunat atâtea amintiri – de te miri că le mai poate duce pe umeri! Le duce, însă, cu demnitate şi cu smerenia omului cuminte. Căci, aşa îşi caracterizează traiul. Prin cuminţenie şi cumpătare. Prin drag de Dumnezeu şi drag de familie. Prin muncă multă şi linişte.
Deşi pare incredibil, Aurelian Albert locuieşte în aceeaşi casă în care s-a născut. Pe Moara de Vânt, în apropierea Bisericii „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”. Cunoaşte împrejurimile ca-n palmă, încă de pe vremea în care, în zonă nu existau mai mult de cinci case. Încă de pe vremea în care, în locul unui restaurant faimos de acum – străjuia moara ce a dat numele locului. Când s-a născut, moara era deja în paragină, dar ştie că tatăl său, în copilărie, măcina acolo porumbul.
Au fost zece fraţi în acea casă. Cinci fete şi cinci băieţi. El a rămas singurul, acum, în lumea asta mare. Îi are însă, pe toţi, în suflet şi în rugăciune. „A fost şi bine, a fost şi mai rău. Dacă nu plăteai impozitele la timp, veneau şi-ţi scoteau lucruri din casă şi le vindeau. Pe de altă parte, îţi mai dădeau, uneori, câte un ban. Tatăl meu a fost funcţionar la primărie. Când era partidul lui la putere – nu-mi mai amintesc care partid – lua pensie mama. Când cădea partidul, nu mai lua pensie. Mama a lucrat la boieri, spăla pe la ei”, povesteşte moş Aurel.

„Dumnezeu mi-a ajutat de am ajuns la anii ăştia. Nu mi-a trebuit avutul altuia, n-am pârât pe nimeni, nu m-am bătut cu nimeni, nu m-am certat, am fost un om la care nu i-a trebuit duşmănie” – moş Aurel

Amintirea războiului
Vârsta înaintată a lui ne duce, firesc, cu gândul la război, refugiu şi foamete. Prin toate a trecut! De participare efectivă la război l-a cam ferit Dumnezeu, însă i-a dat, la schimb, o mare încercare. „După ce am terminat stagiul militar, a venit războiul. Am stat 20 de zile acasă, apoi ne-au concentrat şi tot militar am fost. Mergeam spre ruşi, dar când am trecut Prutul, a venit un proiectil şi ne-a răsturnat barca. Locotenentul Creţulescu a fost luat de ape – l-au pescuit mort, mai târziu... – iar eu am fost rănit la picior. Am fost trimis la spital şi, apoi, am mers de colo-colo”.
O amintire îl urmăreşte, însă, de pe câmpul de luptă. Nu este a lui, ci a unuia dintre fraţi, dar o povesteşte mereu ca pe o adevărată lecţie de viaţă. „Mergeau în grupuri de câte trei, pe câmpul de luptă. Ăla din stânga fratelui meu, cum vedea un mort, se ducea şi îi lua tot. Îi deschidea gura, verifica dacă are dinţi din aur şi îi scotea. Îi lua şi ceas şi tot ce mai avea. Frate-meu i-a spus că nu e bine, dar nu l-a ascultat. După câteva zile, a venit o spiţă şi i-a luat capul. Adunase un sfert de raniţă de danturi şi ceasuri, dar asta nu l-a ajutat cu nimic”, spune bunicul, ca pe o pildă pe care trebuie să o băgăm bine la cap.
Lui nu i-a trebuit niciodată avuţia altuia şi s-a mulţumit cu puţinul său. Vremea secetei l-a prins în refugiu, la Balş. De la o fabrică de ulei din apropiere, lua turte care mai rămâneau după stoarcerea seminţelor şi le ducea familiei. „Pe timpul ăla, mai găseam câte oleacă de tărâţe şi cumpăram. Făceam mămăliguţă. Şi fata mea era mititicuţă şi când a văzut mămăliguţa, dădea cu degetul şi spunea: Tată, dar asta e mămăliguţă de ţărână! Era neagră...”, râde bătrânul.

Viaţă dulce şi amară
Apoi, se întristează. Fiica lui locuieşte acum peste drum, la cimitir. Boala i-a smuls-o la numai 53 de ani. „Mai bine muream eu, decât dânsa. Şi nevastă-mea la fel. Aşa am ţinut la ele şi le-am iubit. Am trăit cinstit, cuminte, ca un adevărat om pentru casă, pentru familie”, povesteşte. Acum i-a mai rămas fiul, dar şi nepoţi şi strănepoţi.
Cu toţii sunt rezultat al dragostei de peste ani şi al dulcelui din viaţa sa. După ce s-a întors din refugiu, a lucrat la o cizmărie şi de acolo a şi ieşit la pensie. Înainte, însă, a fost cofetar. Printre torturi şi prăjituri s-a cunoscut cu femeia vieţii lui. Şi dulci i-au fost, în ciuda greutăţilor, cei aproape 50 de ani de căsnicie. Se mândreşte că era meşter în bucătărie şi că, în vremurile mai liniştite, le făcea copiilor bunătăţi. Buşeuri, pateuri, prăjituri indiene – de toate ştia, dar la suflet i-a rămas aluatul franţuzesc. „Eram unicul din Iaşi care făcea aluatul perfect. Alte cofetării făceau aluat franţuzesc, dar ieşea ca şi colţunaşii. Eu am învăţat de la un cofetar rus, refugiat de pe timpuri, foarte bun. Şi, când făceam un aluat franţuzesc, se deschidea tot. Patru cinci rânduri făceam, dintr-o foiţă subţirică şi ieşea aşa, ca o floare”, explică moş Aurel. Văzând produsele în vitrina cofetăriei, patronul neamţ al celei mai mari cofetării din Iaşi, din Piaţa Unirii, l-a chemat în laboratorul său, să se convingă că-s făcute de mâna lui. „Halal să-ţi fie, domnule!, mi-a spus. El era cel mai mare cofetar şi aşa ceva nu putea să facă”, a spus bătrânul, încercând, totuşi, să-şi ţină modestia în frâu.

Puterea credinţei
Că a făcut prăjituri sau a tăiat lemne, că a fost vesel sau trist, din tinereţe şi până acum, moş Aurel nu a încetat să se roage. Dumnezeu i-a dat puterea să ajungă la anii aceştia şi El l-a ajutat să-şi ducă, în pace, crucea. „Nu e seară să mă culc fără să mă închin, dimineaţa la fel. Înainte de a mă apuca de-o treabă, spun: Doamne, ajută-mă! Şi mă ajută Dumnezeu. Apoi, zic: Mulţumesc, Doamne! şi iar fac cruce”. E credincios. Aşa s-a născut, aşa a fost educat, aşa a încercat să-şi crească şi copiii. Viaţa lui s-a ghidat pe reguli scrise şi nescrise de credinţă, de bun simţ, de omenie.
Biserica de lângă casă este aceeaşi în care a fost botezat şi în care s-a cununat. În cimitirul acesteia sunt oamenii lui dragi. Este legat de biserică, la fel cum este legat de Dumnezeu. În fiecare lună, din pensia lui dă 30 de lei. Nu sunt bani mulţi, dar sunt constanţi şi oferiţi din suflet. „Aşa e bine să dai un ajutor. Trebuie întreţinut locul. Înainte, nu era aşa biserica. Dar, de la an la an, a tot înflorit. Părintele e gospodar”, spune cu bucurie bărbatul. Bucuria îi e dublată de o mărturie pe care a putut-o da pentru biserica lui. Fiind mai vechi decât mulţi dintre noi şi cunoscând locul, aşa cum era el la începuturi, a povestit funcţionarilor de la Primărie despre pământul pe care-l avea biserica. „Bravo, ai spus exact aşa cum scrie în actele vechi, în arhivă!, mi-au spus cei de la Primărie. Am spus, fiindcă am ştiut”. Mărturia lui a dovedit, astfel, faptul că Biserica Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel a fost înconjurată de un teren de aproximativ două hectare.

Spune despre viaţă că e o minune. Şi moartea îi e tot o minune – şi nu se teme de ea. În aşteptarea ei, pregăteşte lemnele pentru iarnă. „Dacă oi mai trăi. Dacă nu, am să mă duc la casa mea, dincolo – de 40 de ani am casă dincolo”...

Salvare pentru evrei
Nu doar vorbele, ci şi faptele insuflă credinţă şi omenie. „N-am înjurat niciodată. N-am avut pe cine...”, spune cu seninătate. După toată povestea lui de viaţă, pare imposibil de crezut că i-au lipsit candidaţii. Lui i-au plăcut sportul şi onestitatea. A fost bun la trapez, inele şi paralele. A făcut chiar şi box, dar s-a lăsat repede. „Oricât de bun ai fi, tot o iei peste ochi!”, şi-a explicat, zâmbind, abandonul. N-a renunţat, însă, în a-şi oferi ajutorul. Mulţi sunt cei care ar avea pentru ce să-i spună Mulţumesc! Pentru un gest, pentru o prăjitură, chiar şi pentru o viaţă! Sub patul lui a stat ascunsă o familie de evrei, când escorta venise pe urmele lor. Doi părinţi şi doi copii au scăpat cu viaţă, ascunşi în casa unui român. „Jidanul a vrut să-mi facă acte pe casa lui, înainte de a fugi în lume. Am zis că nu-mi trebuie. Îmi era suficient că-i ştiam bine şi că aveam eu casa mea”, a încheiat Aurelian Albert poveştile despre trecut.

Prietenele lui, vrăbiile
Politica nu l-a interesat niciodată şi nu-l interesează nici acum. La televizor nu se uită, iar la radio ascultă, cât poate, ştirile. Este, însă, la zi cu oamenii şi cu numele. Ştie cine-i preşedinte, premier... dar, la fel de bine ar putea să se lipsească de toate aceste informaţii. Aude, dar nu prea bine. E un fel în care poate filtra informaţia.
Însă, pe ele le aude întotdeauna. Ele fac mare gălăgie în grădina lui – iar el se hrăneşte, parcă, din ciripitul lor. „Vrăbiile vin pe masă, aici, şi mai ciugulesc. Dacă văd că nu mai e nimic şi eu mă duc până la poartă, ele vin după mine. Mă duc la vale, vin după mine. Intră şi în casă, când mănânc acolo. Dar, dacă le-as alunga, ar mai veni? Eu nu le-am alungat niciodată”, susţine bărbatul. Şi aşa, i se pare că i s-au împuţinat prietenele, iar gândul acesta îl sperie. Nu-şi imaginează liniştea toată. Se doreşte în compania lor. Vrăbiile îi aduc, probabil, veşti mai bune decât un aparat de radio. Mai multă viaţă. Şi motive pentru a nu se simţi singur niciodată. (Anda Pintilie)


„La ora actuală mă interesează să merg, să pot să mănânc oleacă, să pot să merg la biserică, să mă închin. Pentru tineri spun: Să mă întreceţi! Să nu fiţi fără minte şi să nu vă bateţi joc de cele sfinte. Să fiţi cuminţi, să nu beţi, să nu fumaţi, să nu vă bateţi, să nu fiţi duşmani cu cineva. Să vă vedeţi de pătrăţica voastră!” - Aurelian Albert


 

 

 

 

 

Adauga comentariul tau

Nume:

E-mail:

Comentariu:

Security Code
Imagine noua
ULTIMA ORA

”NIMENI nu vrea să audă!” Acest lucru se poate schimba! CINE E MONICA. ”Să dea de gândit înalților demnitari!”
25/06/2020 16:08

 „Persoanele surde sunt de obicei invizibile pentru comunitatea auditivă. Îsi trăiesc viata intr-o lume fără sunet, dar nu sunt separate fizic de celelalte. Fiecare dintre aceste persoane c ...

INTERSECȚII - Florile. Idee şi îndemn
17/05/2020 22:20

 INTERSECŢII Vali NEGRU De ani buni imi fac aprovizionarea cu produse alimentare la Supermarket-ul din str.Arcu, care, firesc, dispune şi de o mare parcare. Tot de mai multă vreme, administratorii mag ...

  Construcţia viitorului oraş al mobilei din Egipt a înghiţit 230 de milioane de dolari
24/02/2020 11:53

  Egiptul a investit mai multe sute milioane de dolari pentru a construi un „oraş al mobilei” in apropiere de gura de vărsare a Nilului, un proiect pilot dintr-o serie de mari centre industr ...

Fiecare ieşean cu farmacia sa
17/01/2020 12:00

Noi, localnicii, ne-am obişnuit de ani buni cu peisajul şi nu ne mai impresionează. Nu-l mai băgăm deloc in seamă. În schimb, un turist străin sau unul „instrăinat” cu valul de emigra ...

Ultimul sticlar al Iaşului FOTO-VIDEO
17/01/2020 11:45

 Într-un colţ de atelier, inconjurat de zeci de cioburi care mai de care mai colorate şi acompaniat de o flacără imensă, aşa işi desfăşoară activitatea, zilnic, singurul sticlar rămas in I ...

Sfânta Parascheva leagă prietenii strânse
10/10/2019 23:43

Au ajuns primii pelerini care s-au aşezat la rand pentru a se inchina la moaştele Sfintei Parascheva, după ce acestea vor fi scoase din Catedrala Mitropolitană. Sunt două femei din judeţul Neamţ. Alte su ...

Sute de căprioare, cerbi şi capre negre vor fi împuşcate, în acest an, în Moldova
06/08/2019 09:33

Deşi vanatul a cam dispărut de prin codrii Moldovei, cotele de recoltă aprobate pentru speciile de faună de interes cinegetic sunt, de la an la an şi spre surprinderea generală, tot mai mari. Ordinul nr. ...

Parcare tip „Afganistan” în buricul târgului
17/06/2019 00:00

* renumitele denivelări şi hartoape de pe „Drumul Hoţilor” ori de pe strada ce duce către Dancu sunt nişte alintături suave faţă de gropile din spatele H-urilor de pe Anastasie Panu * parcar ...

Târgul de animale, sub dominaţia găinilor
20/05/2019 00:00

La inceputul anului 2018, atunci cand autorităţile au mutat targul de animale din locaţia tradiţională, de la Doi Băieţi, la Piaţa Dacia, motivarea a fost că, in noul amplasament, spaţiul e mult mai g ...


CTP IASI- Totul pentru sanatatea ta!


CTP IASI- Totul pentru sanatatea ta!