„Mă «topesc» în tine” sau dragostea la peştii undiţari

La mii de metri adâncime în apele Oceanului Planetar are loc un fenomen absolut natural dar care, prin complexitate, inedit şi extrem depăşeşte orice act sexual imaginabil. ”Faptele de arme” ale peştilor undiţari de ambele sexe ne par, de departe, pur şi simplu incredibile. Cu toate acestea, ceea ce se petrece acolo, în adâncurile şi întunericul de nepătruns, este cât se poate de adevărat.

Au constatat-o, după mulţi ani de studii, cercetătorii care au ridicat, în cele din urmă, vălul care acoperea aventura vieţii peştilor-undiţari.

Scurtă, dar edificatoare carte de vizită

Candidaţi cu şanse maxime de câştig (dar fără voia lor, desigur) la titlul de "Cea mai hidoasă vietate de pe Terra", peştii abisali par zămisliţi de imaginaţia scăpată de sub control a unui prolific autor de literatură fantasy.

Repulsia, mirarea, frica şi dezgustul instinctiv care ne cuprind când vedem pentru prima dată un peşte abisal sunt senzaţii absolut fireşti, atât timp cât conştientizăm că antroporfismul este fereastra prin care observăm şi judecăm lumea exterioară şi vietăţile înconjurătoare. Cu alte cuvinte, îndrăgim aproape instinctiv făpturile care corespund standardelor noastre, evident subiective, de frumuseţe.

Mai pe scurt explicat: 9 oameni din 10 vor găsi infinit mai simpatic şi atrăgător un căţel, pisoi sau viţeluş decât un pui de cioară sau bufniţă. La urma urmei aşa se explică de ce desenul animat Bambi are fani şi în zilele noastre, pe când peştii-undiţari - eroii acestui articol - oripilează majoritatea oamenilor, cu excepţia cercetătorilor care-i studiază sau a celor care s-au debarasat de prejudecăţi la adresa înfăţişării animalelor.

Aşa hidoşi cum ne par, ar trebui să-i privim cu mare respect. Nu doar că trăiesc în condiţii extreme de viaţă, suportând presiuni imense, care ar zdrobi orice scafandru aflat în exteriorul batiscafului, dar au apărut pe Terra cu mult înaintea noastră.

Aparţin peştilor teleostei, adică sunt peşti cu schelet osos, fiind încadraţi de ihtiologi în Ordinul Lophiiformes. În total, au fost identificate peste 350 de specii, răspândite în aproape toate mările şi oceanele.

Unii sunt pelagici, adică trăiesc în largul oceanelor în ape de adâncime mică, dar marea lor majoritate sunt peşti bentonici, trăind în zona numită benthos, adică la mare adâncime, pe fundul oceanelor.

După cum atestă şi numele primit de la oameni şi legat strict de modalitatea prin care aceste făpturi îşi procură hrana, peştii-undiţari, indiferent de specie, au cel puţin un filament ataşat de cap. Filamentul este, de fapt, un spin din înotătoarea dorsală, modificat astfel încât a devenit foarte lung, mobil şi cu funcţie de momeală. Capătul spinului este luminiscent, pentru a atrage orice pradă.

O mare parte dintre speciile de peşti-undiţari au o gură imensă, extensibilă, garnisită cu dinţi uriaşi, lungi şi ascuţiti, în aparenţă disproporţionat de mari, dar din care prada nu mai are nicio scăpare odată ce a fost înşfăcată.

Unii peşti abisali undiţari prezintă înotătoare pectorale modificate, cu ajutorul cărora pot merge stângaci şi grotesc pe fundul oceanului, precum nişte făpturi din alte lumi.

Aşa ciudaţi cum ne par, au ajuns chiar şi ei să fie pe cale de dispariţie, ameninţaţi fiind de lăcomia omului, precum şi de creşterea alarmantă a populaţiei umane, în căutare de orice care să îi astâmpere foamea. În special peştii-undiţari din familia Lophiide sunt foarte căutaţi pentru carnea lor, gurmanzii din China, Coreea şi Japonia fiind de părere că muşchii caudali ai acestor peşti au textura şi gustul aidoma cărnii de homar.

Pescuitul fără milă, precum şi dereglările climatice de genul fenomenului El Nino, care forţează ridicarea în apele de suprafaţă şi, implicit, moartea peştilor abisali, au dus din nefericire la includerea acestor bizare, dar fascinante vieţuitoare, în ediţia din 2010 a Cărţii Roşii publicate de organizaţia Greenpeace International.

Diavolul negru undiţar

Specia de peşti undiţari care a uluit cercetătorii prin comportamentul ei sexual extrem este cea a diavolului negru undiţar (Melanocetus johnsoni, pe numele său ştiinţific).

Este, fără îndoială, unul dintre cei mai impresionanţi peşti abisali, o adevărată creatură a adâncurilor. Niciodată nu se ridică la distanţe mai mici de 1 kilometru faţă de suprafaţa apei.

Are un trup scurt, rotunjit şi îndesat, cu o gură imensă, iar colţii săi lungi sunt absolut înfiorători. Este adaptat perfect la un mediu extrem de rece şi unde domneşte întunericul total.

Numele de Melanocetus, dat de cercetători şi care înseamnă literalmente "balena neagră" evocă tocmai corpul lor rotund şi lucios, aidoma celui al unei balene. Forma sa pronunţat rotunjită este cea care-i salvează viaţa - la propriu - diavolului negru undiţar, deoarece previne zdrobirea trupului şi a organelor interne sub presiunea uriaşă a masei de apă la adâncimi abisale, presiune care, spre exemplu, ar zdrobi instantaneu trupul unui om ajuns în acest mediu extrem de viaţă.

Când îşi deschide fălcile înarmate cu dinţii săi incredibil de lungi şi ascuţiţi, observăm cu surprindere că, de fapt, deschiderea gurii sale este cu mult mai mare chiar decât lungimea totală a trupului peştelui.

Stomacul său extensibil permite diavolului negru undiţar să înghită şi să digere prăzi de două ori mai mari decât el. Colţii săi enormi, care îl ajută să străpungă şi să ucidă prada nu-l împiedică deloc în procesul ulterior al înghiţirii, deoarece maxilarele sale prezintă un grad de extensibilitate mai mare chiar decât al şerpilor. De reţinut că doar femelele sunt înarmate cu astfel de guri şi dinţi...

Curios, juvenilii şi puietul acestei specii trăiesc în apele de suprafaţă, coborând la adâncimi de până la 4.000 metri odată cu încheierea procesului de creştere şi dezvoltare corporală.

Uniţi pe viaţă şi dincolo de ea...

Femela diavolului negru undiţar are trei formaţiuni bioluminiscente ataşate de înotătoarea dorsală. Pe lângă acestea, îşi pune nădejdea în filamentul lung, de forma unei undiţe, care atârnă în faţa gurii sale cumplite.

Această "antenă" naturală poartă în vârf un organ specializat, aşa numitul organ luciferin. În urma unui proces natural de interacţiune între două substanţe - luciferina şi luciferaza - apare fenomenul de bioluminiscenţă. Astfel, în vârful antenei-undiţe pâlpâie o lumină albăstrui-verzuie în întunericul total.

Pentru peştii, moluştele şi alte organisme abisale, lumina înseamnă hrană şi, implicit, viaţă.

Precum insectele atrase de lumina unui bec într-o noapte de vară, viitoarele victime se reped hămesite spre momeala luminoasă.

Când intră în contact cu undiţa vie, capcana morţii apare într-o miime de secundă, sub forma gurii vorace care ucide instantaneu. Diavolul negru undiţar are posibilitatea să stingă sau să aprindă lumina oricând doreşte, demonstrându-ne astfel că Natura a creat conceptul de economisire a luminii şi energiei cu sute de milioane de ani înainte de apariţia noastră pe Pământ.

Dacă doar femela, "diavoliţa neagră", se hrăneşte păcălind prăzile în acest mod fatal, cum se descurcă masculul?

Ei bine, acum e acum... Ţineţi-vă bine, căci urmează o poveste de dragoste nemaivăzută, cu parazitism, dependenţă şi sex extrem.

Dacă femela acestei specii de peşti abisali măsoară între 10-20 centimetri, masculii abia dacă ating câţiva milimetri lungime totală - asta la maturitate.

Nu degeaba primii ihtiologi care au studiat specia se mirau de ce nu au reuşit niciodată să captureze sau măcar să observe un mascul. Pentru că sunt atât de mici, încât pur şi simplu scapă vederii...

În cele din urmă, au fost identificaţi, iar oamenii de ştiinţă cu descoperit cu stupoare povestea lor de dragoste nemaiîntâlnită. De fapt, masculii scăpaseră identificării din simplul motiv că trăiesc ataşaţi de abdomenul femelelor. Doar la examinări extrem de atente ale femelelor au fost descoperiţi şi partenerii lor de existenţă. Povestea vieţii masculilor miniaturali de diavol negru undiţar se poate rezuma la o singură expresie: au dat libertatea pentru sex şi hrană.

Imediat după eclozare, masculii caută femelele după semnalele luminoase şi după feromonii emişi de "diavoliţe".

Norocosul mascul, pentru care întâlnirea cu o femelă nu înseamnă doar sex la discreţie, ci şi asigurarea zilnică a hranei, se ataşează de abdomenul acesteia cu ajutorul unor dinţi specializaţi de forma unor cârlige. Şi ataşat rămâne până la sfârşitul zilelor sale...

Odată ce a muşcat din trupul femelei, vasele sale sanguine încep să se contopească cu cele ale partenerei sale şi întreg corpul său concreşte, treptat, cu cel al femelei. Devenit un parazit perfect, masculul va primi toată hrana, oxigenul şi substanţele nutritive direct din organismul ei. Dacă din ghinion de neşansă, ca să folosesc o expresie la modă, un nefericit mascul nu a găsit o parteneră... ei bine, este condamnat la moarte prin inaniţie, deoarece, fiind atât de mic şi de specializat - nici nu are aparat digestiv - , nu se poate hrăni în alt fel.

Când vine vara şi este timpul să depună icrele, din fericire pentru specie, femela are deja ataşat de ea masculul fertilizator. Masculul, care se hrăneşte din trupul ei, eliberează în schimb lapţii, care ajung direct în săculeţii de icre depuşi ulterior de femelă. La o singură depunere, femelele elimină milioane de ouă gata fecundate intern.

Săculeţii care conţin bobiţele de icre prezintă şănţuleţe speciale, care permit scurgerea spermatozoizilor necesari pentru procesul de fecundare. Apoi, aceiaşi săculeţi plini de generaţiile viitoare de diavoli undiţari, se ridică în apele de suprafaţă, formând mase gelatinoase, până la momentul eclozării.

Masculul nou-născut trebuie să "adulmece" rapid o femelă, să o muşte şi să o paraziteze urgent. Cu cât libertatea sa durează mai puţin, cu atât cresc şansele lui de supravieţuire. Chiar şi aşa, va avea parte de puţine zile de siguranţă şi hrană; după ce transmite femelei sperma sa valoroasă, aventura sa ia întorsături cumplite.

Se pare că masculul a făcut un pact dur cu "diavoliţa". Încet-încet, trupul său este absorbit de cel al femelei. După ce masculul a emis fluxul de spermatozoizi, funcţiile sale fiziologice încetinesc, iar organismul mai puternic al femelei începe să-l digere şi să-l topească la propriu, extrăgând din el mineralele şi substanţele nutritive necesare dezvoltării icrelor. Masculul moare încet, degradându-se pe măsură ce ţesuturile corporale ale femelei cresc şi se dezvoltă în jurul său, ajungând, în final să fie absorbit complet de partenera sa, ca şi cum nu ar fi existat. Începe să îşi piardă organele, apoi ochii şi, într-un final, scheletul. S-a topit cu totul în ea...

Ea, în schimb, îşi vede în continuare de menirea speciei, fiind gata să absoarbă în sine viitorul mascul, necesar pentru sezonul următor de împerechere.

Este, concomitent, o parteneră darnică, pragmatică şi lacomă. Au fost capturate femele care aveau ataşate de ele nu doar unul, ci doi sau chiar trei masculi, pentru a eficientiza astfel şansele propagării speciei.

Ihtiologul Ted Persch, specializat în studiul diavolilor negri undiţari, crede că aceste obiceiuri extreme de împerechere au fost dictate exclusiv de condiţiile vitrege de trai din mediul abisal.

Populaţiile de diavoli negri sunt alcătuite din indivizi aflaţi la distanţe uriaşe unii de ceilalţi. Şansele ca un mascul şi o femelă să se întâlnească sunt extrem de mici. Natura parcă a înţeles că specia are mult mai multe şanse de supravieţuire, dacă masculii şi femelele trăiesc, se hrănesc şi se împerechează uniţi pe veci, unul în celălalt!

Sursa:descopera.ro