„Teatrele nu mai au vedete, din cauza spectacolelor - peisaje”

Dimensiune font:

| 09-05-2013 05:00

* dialog cu regizorul şi actorul Liviu Manoliu, despre uitata lume a epistolelor de dragoste, despre mereu aprinsa dispută a destinelor între viaţă şi moarte, pe scenă şi în afara ei

Deşi racordat la mijloacele de comunicare moderne (este un foarte activ „friend” pe FB!), Liviu Manoliu rămâne unul dintre adepţii teatrului clasic. După o prodigioasă carieră de actor, „Variaţiuni enigmatice”, spectacolul care va avea premiera mâine, 10 mai, de la ora 18.00, la Sala Studio a Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri”, este cel de-al cincilea din cariera de regizor a lui Liviu Manoliu. O pasiune urmată „mai bine mai târziu, decât niciodată”...

- Nu, dar am scris o piesă de teatru, prima şi ultima, legată de o mare dragoste, inspirat fiind de o femeie superbă, fostă colegă de liceu la Suceava. A murit acum doi-trei ani... A fost o dragoste foarte frumoasă, platonică, dar frumoasă! Am iubit-o enorm, mergeam noaptea cu vioara, îi făceam serenade... Mi-a spus într-o zi că, dacă se va mărita, va alege un bărbat care să aibă renume. Am râs, dar cred că atunci mi-a venit ideea cu teatrul, poate de acolo a pornit totul! Ea între timp a intrat la facultate, a plecat la Iaşi, a devenit medic chirurg. Eu am rămas cu teatrul, deşi îmi plăcea şi armata, tatăl meu a fost ofiţer de carieră şi vroia să intru în armată, dar mama vroia să mă fac medic. Eu m-am făcut actor. I-am împăcat, într-un fel! După '89 mă gândeam că dacă alegeam armata, ori eram general în rezervă, ori eram... mort, cu felul meu de a fi, cu temperamentul meu, cu sinceritatea mea...

- Eu sunt sincer, dar cu sinceritatea ai de pierdut în viaţă. Trebuie să fii însă temperamental şi ca actor, şi ca regizor...

- Iniţial, am vrut să fac regie, dar am ales să dau la actorie, unde mi s-a părut a fi mai uşor de intrat pe lista admişilor, mă descurcam mai bine la recitat şi improvizat... N-am intrat de prima dată, am făcut armata un an şi şase luni, am fost mecanic de tanc – de-aceea îmi şi place să conduc, am o adevărată pasiune pentru asta. Apoi am intrat la „Ciprian Porumbescu” din Suceava, care era ansamblu mare pe vremea aceea, de 250 de persoane, avea orchestră simfonică, orchestră populară, ansamblu de dansuri, dar avea şi secţie de estradă, care era condusă de Sergiu Malagamba. Am intrat ca actor de estradă şi am rămas acolo 5- 6 ani, până am reuşit să fiu admis la Teatru. Ştiam că din anul al II-lea mă puteam transfera la Regie, dar a venit o lege care a făcut imposibil acest transfer şi am absolvit Actorie, în 1975. Am ajuns apoi, cu repartiţie, la Teatrul Dramatic din Bacău. Acolo am petrecut 12 ani, cei mai frumoşi ani ai mei!

- Era un spectacol în două personaje, în regia Letiţiei Popa, şi se întâmpla într-o perioadă de mare efervescenţă teatrală. În vremea aceea aveam patru-cinci premiere pe an, cu roluri principale... De la Bacău, m-am întors la Suceava, unde se înfiinţase, graţie lui Mircea Radu Iacoban, o secţie a Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri”. Se făceau turnee prin ţară, actorii dădeau autografe, ceea ce azi nu se mai întâmplă, pentru că teatrele nu mai au vedete.

- Teatrele nu mai au vedete, din cauza spectacolelor-peisaje. Sunt regizori mari, care au cărţi de vizită impresionante şi care fac multe astfel de spectacole. La actori nu se mai gândeşte nimeni, parcă formează cu toţii o masă uniformă. Actorii nu se mai evidenţiază în distribuţiile mult prea numeroase, nici critici de teatru nu mai sunt... Câtă muncă este la un spectacol mare, dar niciunul dintre actori nu poate avea satisfacţia unui mare rol! Degeaba duce unul spectacolul în spate, sunt atât de multe personaje, încât se sufocă unul pe altul. Eu cred că teatrul trebuie să fie despre om, pentru om, prin om. Şi aici intervine o altă discuţie: eu nu accept ca vulgaritatea să fie adusă pe scenă. Oriunde ne mişcăm, pe stradă, la televizor, vedem vulgaritate. De ce să o vedem şi la teatru?

- Mentalitatea mea ca regizor-actor este să fac spectacole portrete. Dacă aţi urmărit cu atenţie mai multe spectacole la rând, probabil aţi văzut că majoritatea actorilor îşi schimbă costumele şi sunt aceiaşi. Eu nu îmi doresc actori care să facă un rol. În „Variaţiuni enigmatice” veţi vedea două destine, nu două roluri! În scenă trebuie să apară destine, care să uite de al patrulea perete. Am reuşit să fac o echipă omogenă, cu doi actori mari, cu dragoste de text. Cadrul scenografic este imaginat de Axenti Marfa, care în curând va fi premiată de Senatul UNITER cu Premiul pentru întreaga activitate. Ni se alătură apoi Doina Ignea, o femeie extraordinară, care iubeşte actorii şi care nu este numai sufleur, este un consilier foarte bun. Aceasta este, cred, o echipă formidabilă.

- Poate acesta va fi ultimul spectacol pe care îl voi face, dar nu-mi pare rău. Sunt alte curente în teatru, oameni în vârstă sunt tot mai greu asimilaţi. Se văd multe peisaje, proiecţii... Caractere nu prea se mai văd.

Născut pe 16 septembrie 1946, la Suceava, Liviu Manoliu a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” Bucureşti în anul 1975, la clasa prof. Octavian Cotescu, asistent Ovidiu Schumacher. În perioada 1975 şi 1984 a fost actor la Teatrul Dramatic „George Bacovia” din Bacău, iar din 1984 până în 1989, actor pe scena Teatrului Naţional Iaşi - secţia Suceava. Din 1989 până în prezent este actor al Naţionalului ieşean.

A debutat în cadrul la ATF Bucureşti, cu rolul Vezinet, din „Pălăria florentină”, în regia lui Ovidiu Schumacher (1974), în anul absolvirii jucând pe scenele teatrelor „Lucia Sturdza Bulandra” şi „Ion Creangă” din Bucureşti. Repartizat la Teatrul „George Bacovia” Bacău, a început prin a juca... „Footbal”, spectacol în regia lui I. G. Russu, după un text de Mircea Radu Iacoban (1975). Au urmat numeroase spectacole, Ovidiu Manoliu lucrând cu regizori precum Cristian Pepino, Gheorghe Jora, Letiţia Popa, Ion Olteanu, Bogdan Ulmu, Anca Ovanez – Doroşenco etc.

Din 1984, la Teatrul Naţional Iaşi - secţia Suceava, a jucat în spectacole regizate de Eugen Todoran, Nicoleta Toia, Ovidiu Lazăr etc., cariera sa continuând la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi, cu zeci de roluri. Irina Popescu Boieru, Dan Nasta, Ion Sapdaru, Nicolae Scarlat, Alexandru Dabija, Cristian Hadji-Culea, Marius Oltean, Alexander Hausvater, Mihai Măniuţiu, Silviu Purcarete, Radu Afrim, Claudiu Goga sunt doar câţiva dintre regizorii alături de care a lucrat pe scena ieşeană. A jucat în filme precum „Ilustrate cu flori de câmp” (regia Andrei Blaier), „Întunecare” (Alexandru Tatos), „Pe firul apei” (Letiţia Popa) etc. A colaborat cu Radio Iaşi ca regizor al emisiunii „Teatru la microfon”, unde a jucat şi regizat peste 100 de piese.

Urmându-şi vechea pasiune pentru regie, Liviu Manoliu a montat „Schiţe” de Dumitru Solomon, „Fii cuminte, Cristofor !... de Aurel Baranga, „Superba, nevăzuta cămilă” după Dumitru Solomon (2003), „Fluturi, fluturi... ” de Aldo Nicolaj (2011), „Variaţiuni enigmatice” de Eric Emmanuel Schmitt (2013).

Are în palmares numeroase premii şi distincţii şi este Cetăţean de onoare al municipiului Suceava.

Acum ne poți urmări și pe

FACEBOOK

„Există un fragment în text, care se conturează ca un leit motiv al spectacolului, e ca un ecou peste toate cele întâmplate: Ne spunem vorbe de iubire, dar cine suntem noi? Cui îi spunem te iubesc? Dar eu cui i-o spun? Nici nu ştim pe cine iubim, nici n-o să ştim vreodată. În ciuda figurii mele crude, dure şi aşa mai departe, eu sunt un tip foarte sentimental”...(Liviu Manoliu)

(Gina Popa)

- Vă gândiţi deja şi alte spectacole? Înţeleg că actorul Liviu Manoliu îi dă frâu liber acum regizorului Liviu Manoliu...

- Care ar fi opusul spectacolului „peisaj”?

Cea mai bună reclamă pentru un spectacol este cea vorbită, pe care o face spectatorul, când iese din sală. Dacă spectatorii vorbesc despre spectacol, despre cum a jucat cutare actriţă sau cutare actor, partida este câştigată. Dacă spectatorii ies din teatru şi discută despre cum plouă, dacă plouă, e clar!...

- Şi de ce credeţi că se întâmplă asta, într-o eră în care informaţia circulă cu mare viteză?

- În perioada aceea aţi fost răsplătit cu Premiul Naţional pentru cea mai bună interpretare masculină, pentru rolul din „Emigranţii”, la Festivalul Contemporan '78, la Braşov...

- Liviu Manoliu este mai mult actor sau mai mult regizor?

- Credeţi că mai este percepută sinceritatea ca fiind o calitate?

- Readuceţi în atenţia publicului de teatru textul acesta, într-o perioadă în care oamenii nu îşi mai scriu scrisori. Vremurile acelea au devenit istorie. Dumneavoastră aţi scris scrisori de dragoste?

-- Este o piesă jucată pe tot mapamondul, un text de o mare sensibilitate, despre dragoste şi moarte, despre relativitatea adevărului şi a minciunii. Este, în plus, o piesă pe care o am de mult în vedere. Când am citit rolul scriitorului, l-am văzut pe Emil Coşeru, mai ales că a împlinit de curând 65 de ani. Emil Coşeru joacă aici alături de Octavian Jighirgiu, sunt doi actori extrem de înzestraţi, care aparţin unor generaţii diferite.Se petrece o întâlnire între două personaje, care îşi dispută iubirea cu vigoare, trecând de la momente de lirism, la momente dramatice... Piesa mai are încă două personaje importante, care nu apar pe afiş: femeia, care va fi doar o voce, cea a Irinei Răduţu, şi scrisorile de dragoste.

-- De ce „Variaţiuni enigmatice”? Ce v-a atras spre acest text?

„«Variaţiuni enigmatice»: două viziuni diferite asupra iubirii, o poveste în care îşi fac loc doi bărbaţi, două personalităţi care se înfruntă şi o singură femeie, iubita neînţeleasă, «muzica rătăcită în carne» a amândurora. În cascada de revelaţii distilate savant, partiturile protagoniştilor compun un rafinament şi o simplitate aparte. Un text de o mare sensibilitate,despre dragoste şi moarte,despre jocul crud şi sinuos al adevărului,despre relativitatea minciunii, presărat cu fine observaţii asupra naturii umane”. (Liviu Manoliu)