Alan Wake Review
Dimensiune font:
Alan Wake Review
Printr-o coincidență mai mult neplăcută, misterul lui Alan Wake a început cu mai mulți ani în urmă. În ceea ce tinde să devină un obicei pentru Remedy, primul joc al unei viitoare francize a stat în purgatoriul producției timp de câțiva ani, vorbindu-se uneori despre el ca despre un vaporware. Situația ambiguă a fost apoi urmată de o altă decizie neinspirată, prin trecerea exclusivității către Microsoft și consola proprie, portarea pe PC transformându-se într-un alt mister.
După aproape doi ani la fel de nesiguri ca cei anteriori lansării inițiale, jocul a văzut în sfârșit lumina salvatoare a ecranelor de birou. Producătorii au declarat deja că şi-au recuperat investiţia făcută pentru această portare, dar întrebarea importantă e – a meritat aşteptarea?
Previously on Alan Wake
Împreună cu Alice, soția sa, Alan Wake se îndreaptă spre stațiunea izolată Bright Falls, în speranța – mai ales a lui – de a se relaxa și poate – așa cum doresc Alice și Barry, agentul lui – de a trece peste inactivitatea novelistică din ultimii ani prin regăsirea inspirației.
Însă vacanța lor ia o turnură supranaturală când Alice este răpită, după care Alan se trezește la o săptămână distanță, implicat într-un accident de mașină și informat că, de fapt, cabana în care se cazaseră nu mai există de vreo 30 de ani.
Problema e că accentul pe stilizarea narativă masivă și implicit pe poveste nu are parte de un început fericit. Contextul narativ cere ca motivul inițial pentru ajutorarea lui Alan să fie soția răpită. Evident că lui îi pasă de ea, dar mie? Prea puțin spre deloc. Ca personaj central care pune în mișcare aventura, Alice este surprinzător de slab conturată. Puținul timp petrecut cu ea și caracterizarea saracă nu sunt suficiente pentru a crea atașamentul necesar de care ai nevoie ca să alergi după ea timp de 10 ore.
Dacă Alice este trecută atât de sec în plan secund, este firesc să ne așteptăm ca Alan să ia un loc central foarte detaliat în plan narativ. Doar că nici asta nu se întâmplă foarte mult, în niciun caz suficient de repede. Nu ajută deloc nici faptul că, deși Alan este scriitor, el pare plictisitor de unidimensional în primele ore de agitație și e mai mereu ursuz – dar cu ironii și sarcasm zero – lucru care îl îndepărtează și mai mult de atașamentul pe care îl cere un personaj principal.
M-am gândit mult dacă atitudinea asta față de Alan Wake este corectă și prima comparație directă a fost cu Max Payne din producția omonimă a aceluiaşi producător, cu care jocul de față are multe de împărțit, structural și stilistic.
Ambii ne sunt oferiți aproape imediat însoțiți de o tragedie, mult mai mare în cazul lui Max. Ambii au de rezolvat o problemă care ține în primul rând de oameni dragi lor, ca personaje fictive, pentru că nouă nu ni s-au oferit suficiente ocazii pentru a-i cunoaște. Dar în cazul lui Max, caracterul lui – detaliat atât de atrăgător prin grămada de replici extraordinar de acide uneori - și situația tragică de care are parte contribuie enorm mai mult pentru implicarea noastră emoțională decât Alan cel fad și soția lui răpită dintr-o cabană inexistentă.
Ăsta e un trend pe care jocul îl extinde din păcate peste mai multe personaje. Unul din ele, un agent FBI cu probleme grave de auto-control, este plimbat cu mare tam-tam prin poveste un timp, dar eliminat foarte brusc, probabil până la următoarea parte a seriei.
In a horror story, the victim keeps asking "Why?". But there can be no explanation, and there shouldn’t be one
În introducere, când soții Wake se află pe feribotul ce îi duce spre Bright Falls, privind stațiunea în depărtare, pare că ni se pregătește o lume mai liberă și mai detaliată. Am vrut de la început să știu mai multe despre Bright Falls și despre locuitorii săi, am vrut mai mult timp pentru explorare și pentru acomodarea cu ceea ce arată ca locul ideal pentru relaxare, însă jocul te invită practic la explorare înainte de a-ți trânti un zid în față.
Debarcarea se face într-un cut scene, după care ți se oferă controlul asupra lui Alan în restaurantul local. După obținerea cheii cabanei urmează alt cut scene, apoi o altă scurtă secvență în care Alan trebuie plimbat foarte rece între două-trei „obiective”, după care urmează un alt cut scene. Și structura asta este repetată ad nauseam pentru secvențele de pseudo gameplay din timpul zilei, mai ales în prima jumătate a jocului, care constituie aproximativ patru-cinci ore.
Evident că aici se poate naște ușor o discuție despre eficiența secvențelor cinematice versus secvențe de gameplay în expunerea narativă, dar în ce privește momentele de joc din timpul zilei, pare că Alan Wake s-ar fi simțit mult mai acasă într-un film. Nu doar că cele mai multe din ele sunt complet moarte din punct de vedere al interacţiunii, dar multe sunt la fel de inutile și pentru poveste. Fiindcă majoritatea nu au alt scop decât acela de a fi o pauză între secvențele de împușcături.
De fapt, întreg jocul își țese prezentarea folosind ca mediu de exprimare primar cinematografia și serialele TV. Cele șase capitole sunt denumite episoade, toate oferind la final o melodie urmată de o secvență care derulează pe scurt evenimentele majore precedente. Melodiile au mai mult sau mai puțină legătura cu ce se întâmplă prin Bright Falls şi nu toate sunt clasice care pot fi recunoscute precum „In dreams”, dar toate sunt superbe și merită cele câteva minute de pauză.
În 2010, când am ascultat pentru prima dată coloana sonoră, îmi spuneam că un joc cu o astfel de selecție muzicală nu poate fi decât fenomenal. Din păcate, o coloană sonoră aleasă cu grijă nu poate înlocui monotonia gameplay-ului din primele 3 capitole. Ascultând melodiile la finalul fiecăruia dintre ele, m-am simțit detașat de ceea ce tocmai se întâmplase, dar într-un mod conflictual. Pe de o parte, melodiile sunt o răsplată binevenită și cei care au hotărât includerea lor merită aprecieri pentru gust și efort. Dar știind că n-am ajuns la ele foarte motivat, mi s-a părut că jocul încearcă să își răscumpere prin ele sărăcia și lipsa diversității și oricât m-au hipnotizat, nu pot ierta drumul în cea mai mare parte sec pe care l-am avut de parcurs.
Alte momente care permit câteva clipe de relaxare, pe lângă contemplarea peisajului, sunt cele în care găsești radiouri funcționale. La ele se pot asculta porțiuni scurte din emisia locală, moderată de un anume Pat Maine, care deși este un alt personaj foarte „subțire”, mi-a rămas în minte ca fiind ceva mai memorabil, asta în special datorită tonului cald și părintesc, ce apare ca o oază în toată alergătura lui Alan prin Bright Falls. După unele intervenții ale lui Pat, sunt difuzate alte melodii superbe, uneori în timp ce Alan este atacat.
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau