Alice: Madness Returns Review

Alice: Madness Returns Review

Dintre toţi oamenii, probabil pisica e cea mai normală. Porcii zboară, cărţile de joc îti dau cu halebarda peste ochi, copiii sunt doar monştri violenţi, iar păpuşile se trezesc la viaţă cu idei criminale. Cam asta este viziunea din Alice: Madness Returns, continuarea unui titlu la fel de dus cu pluta – American McGee’s Alice – unde acelaşi designer cu nume parcă sunând a Mercedesa din Chitila îşi pune încă o dată viziunea în practică, continuând misiunea fetei inocente prinsă în circumstanţe extraordinare.

Alice din povestea lui Lewis Caroll a murit demult. De fapt, niciodată n-a fost Alice, ci o versiune sucită într-un univers cu fundul în sus. După ce familia îi moare într-un incendiu, Alice ajunge la un azil de nebuni, de unde este în sfârşit eliberată sub atenta supraveghere a unui doctor cu pretenţii de psiholog, care vrea să o facă să treacă peste coşmarurile care îi bântuie nu doar somnul, ci şi realitatea. Iar pentru asta, ea trebuie să-şi amintească noaptea incendiului şi adevărul despre cine a dat foc casei, nu doar ca să se salveze pe sine, ci şi Wonderland-ul infectat de creature monstruoase.

Lumea minunată a imaginaţiei fetei este punctul forte al întregului joc. Peisajele sunt diferite în funcţie de capitol şi treci de la păduri luminoase cu ciuperci imense la o casă de păpuşi ai cărei locuitori mânuiesc cuţite, de la un castel posomorât pe vârful unui munte unde discuţi filozofic cu un ceainic la platforme în nori făcute din cărţi de joc. În contrast, secvenţele petrecute de Alice în lumea reală sunt de-a dreptul triste, parcă mai întunecate decât Bleak House-ul şi viaţa lui Oliver Twist ale lui Dickens, o imagine a unui secol în care ştiinţele psihologico-psihiatrice abia făceau primii paşi, iar pacienţii încă erau “trataţi” cu băi îngheţate şi şocuri electrice.

Nu e de mirare deci evadarea protagonistei în Wonderland, din punct de vedere tehnic jocul fiind un platformer. Nici nu e greu să controlezi salturile, fie pe tastatură sau controller, doar luptele se dovedesc mai greu de stăpânit din cauza unei camere prea neastâmpărate. Alice leagă salturi, pluteşte şi iarăşi sare, înconjurată de fluturi şi flori, iar costumul ei se schimbă pe parcursul poveştii, analogia cu Alinuţa cea sadică din bancurile noastre devenind din ce în ce mai puternică.

Oricum, Alice nu face degete prin casă, chiar dacă una dintre armele din dotare este deja celebrul ei cuţit însângerat (Vorpal Blade). Dar ăsta e doar începutul, următoarele arme fiind râşniţa de piper în ediţia Porcuşor, ceainicul-tun şi căluţul de jucărie cu ochi înflăcăraţi. Fiecare se potriveşte unui anumit tip de monstru care îi întunecă amintirile, astfel că trebuie să experimentezi cam de fiecare dată. Cuţitul e folosit pentru atacuri de aproape, calul pentru atacurile “puternice”, râşniţa joacă rol de puşcă, iar ceainicul e versiunea de bucătărie a aruncătorului de grenade. Oricum, râşniţa este cea mai simpatică pentru că piperul are o utilitate specială: face să strănute râturile de porc zburătoare, care apoi vor dezvălui zone ascunse, rute alternative şi alte secrete.

Problema e că gameplay-ul poate deveni plictisitor. Secvenţele de salturi sunt aceleaşi şi ai renunţa într-o oră dacă design-ul mediului nu te-ar fura complet. Luptele sunt destul de dificil de stăpânit, dar inamicii pun probleme doar dacă îi laşi să te înconjoare. Însă chiar şi aşa, inamicii ucişi lasă în urmă trandafiri pentru ca Alice să-şi refacă viaţă, plus dinţi care sunt folosiţi pentru îmbunătăţirea armelor. Mai interesant e că ai multe lucruri de descoperit pentru a pune cap la cap detaliile poveştii, răspândite prin niveluri sub formă de amintiri ale diverselor personaje. Fiecare NPC din lumea reală are ceva de spus şi mai ales de ascuns când vine vorba de Alice şi e de dorit să găseşti toate amintirile, porcusorii zburători sau sticluţele ca să ai o imagine completă.

Unele zone sunt accesibile doar dacă Alice este micşorată, aspect preluat din cartea lui Caroll; din fericire, n-ai nevoie de poţiuni, acţiunea se face după nevoie şi dorinţă. În rest însă, acţiunile tale sunt mai mereu aceleaşi: sari, te lupţi, te strecori, mai recuperezi secrete. Luptele sunt interesante doar în măsura în care te confrunţi cu creaturi din cele mai neaşteptate: cărţi de joc cu suliţe, copii parcă sufocaţi în petrol, crabi care aruncă cu grenade, goblini cu furculiţe, mine care nasc albine mecanice la nesfârşit dacă nu le distrugi rapid, păpuşi malefice ş.a.m.d.

Există şi câteva încercări de a varia gameplay-ul, dar din păcate ideile sunt stricate de cele mai multe ori de camera prea zglobie sau prost plasată. Un puzzle muzical, alunecarea pe rampe, un cap de păpuşă care se rostogoleşte sau un călău cu securea pe urmele tale sunt tot atâtea momente care ar fi putut fi memorabile dacă din punct de vedere tehnic ar fi fost realizate diferit, cea mai bună comparaţie fiind Prince of Persia.

Toate sunt date însă uitării în timp ce te pierzi prin design-ul incredibil. E păcat că grafica nu e la zi pentru a ne bucura de şi mai multe detalii, dar totuşi eşti iremediabil atras în lumea Wonderland-ului. Podurile din cărţi de joc apar din neant, platforme aproape invizibile îţi fac inima să bată mai repede, vârtejuri şi trambuline te aruncă spre noi zone, iar scoici uriaşe te strivesc dacă nu furi amintirea cât mai repede din cochilia lor. Cascade şi munţi, castele, temple, peşteri, zone subacvatice, platforme în nori şi întregi secvenţe 2D completează un joc care până la urmă arată extraordinar şi în care e clar că libertatea de design şi idei a fost totală. Şi secvenţele cinematice sunt 2D, dar se încadrează perfect în stilul general, lucru greu de reuşit în alte jocuri moderne care au apucat pe acelaşi drum.

Şi partea sonoră este extrem de reuşită, mai ales în ceea ce priveşte sunetele ambientale, cu râturile zburătoare în frunte; actorii îşi fac bine datoria, doar vocea lui Alice având momente în care tonalitatea nu se potriveşte deloc cu textul, locul şi contextul discuţiei. Animaţiile în schimb lasă de dorit pe ici, pe colo, la care se adugă şi destule coliziuni defectuoase. Lipsa multiplayer-ului se simte, fiindcă aş fi apreciat măcar o zonă tip arenă, unde să înfrunţi valuri după valuri de ciuperci nebune, viespi cu katana sau copii zombie.

Însă cu toate avantajele oferite de design-ul original, Alice: Madness Returns pare fugărit pentru a fi scos pe piaţă. Durata este decentă, nu trage de poveste inutil, dar unele secţiuni ar fi avut nevoie de lustru, atât vizual, cât mai ales tehnic. Un platformer, gen rar la ora actuală, trebuie să fie impecabil din punct de vedere al mecanicilor, altfel îşi pune singur piedică, pentru că esenţa gameplay-ului de acest gen este repetitivă. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu puzzle-urile prea uşoare şi cu luptele în care e suficient să nimereşti arma corectă şi n-ai prea multă provocare în faţă. Chiar şi aşa, jocul reuşeşte să te ţină în universul lui nebun, încurajându-te să vezi dacă Alice îşi aminteşte noaptea fatală şi dacă într-adevăr a fost de vină altcineva sau chiar ea şi-a adus la viaţă fanteziile criminale…