Aliens vs. Predator Review

Aliens vs. Predator Review

Un tip pe nume Bill a spus odată că toată lumea-i o scenă. Tind să-i dau dreptate, ba mai mult – suspectez că în spatele cortinei, câţiva magnaţi burtoşi au făcut un pact diabolic: să finanţeze continuări proaste, într-o tentativă malefică de a scădea standardele publicului într-o asemenea măsură încât simpla apariţie a unui CD gol pe care e scris, stângaci, cu marker-ul „Matrix Retributions” să se vândă ca pâinea caldă.

Ipoteza mea e confirmată de pedeapsa pe care a trebuit să o sufere unul din (foarte) puţinii oameni care au sfidat acest protocol: după ce a îndrăznit să se creadă infailibil cu The Empire Strikes Back, George Lucas a fost înlocuit cu un android machiavelic şi a scris, regizat şi muls incestul cinematografic intitulat pompos The Phantom Menace. Şi urmărind această logică, m-am întrebat sceptic înainte de lansarea noului Aliens vs. Predator dacă băieţii de la Rebellion au fost cuminţi sau îşi merită într-adevăr numele.

Să-ţi fie frică de pumnul omului ce nu are nimic de pierdut

Am abordat problema aşa cum m-a învăţat mama înainte de prima zi de şcoală: am ales ceea ce ştiam că va fi cel mai antrenant mod de a-mi petrece timpul – un sac de carne cu un sonar preistoric încercând să supravieţuiască întâlnirii cu specii concepute special pentru a vâna organisme fragile. Încă de la primul titlu al seriei AvP mi s-a părut că drumul cel mai interesant constă în a juca cu specia „inferioară”, ce nu dispune de stealth, viteze ameţitoare sau arme futuriste cu care să facă praf orice miroase a costiţă afumată pe o rază de cincisprezece parseci.

Lăsând deoparte premisa cel puţin idioată prin care eşti separat de restul echipei de puşcaşi marini din detaşamentul tău, mi s-a părut chiar destul de ok această primă experienţă. Colonia pustie, zgomotele aritmice ale unor morţi oribile în spatele uşilor închise sau plimbările deja monotone în care te angajezi să reporneşti generatoare de curent electric – tot ce a propus James Cameron în 1986 şi a fost refolosit în cam orice joc sau bandă desenată AvP de atunci şi până acum este prezent şi aici.

Iar în ciuda arhitecturii simpliste, a clişeelor care se ţin lanţ şi lipsei totale de inovaţie, trebuie să recunosc că până spre sfârşit, campania Marine e foarte atmosferică – asta şi fiindcă Aliens vs. Predator arată foarte bine, interioarele sunt încărcate cu detalii industriale şi putem găsi şi jurnalele audio ale foştilor rezidenţi. Pe lângă acestea, exterioarele ilustrează o planetă credibilă, iar animaţiile contribuie şi ele sensibil la imersiune.

Încetul cu încetul însă, am fost încolăcit de mici nemulţumiri. Înregistrările audio sunt net inferioare celor din AvP2 – mult mai scurte şi inexpresive, în parte din cauza scenariului mult prea generic şi în parte din cauza voice acting-ului realizat parcă în ameţeala unor dimineţi ceţoase după beţii crunte. La care se adaugă şi faptul că nu poţi asculta respectivele jurnale „on the fly”, a la Bioshock, ci trebuie să deschizi un meniu special (şi implicit să pui pauză) pentru câteva secunde de monolog.

La rândul lui, AI-ul inamicilor e defectuos, cel mai bun exemplu fiind xenomorphii. În loc să folosească tavanul de pildă, ei se vor expune pericolului şi vor veni spre tine pe podele iluminate fiindcă, speculez eu, pathfinding-ul le dictează că astfel folosesc o rută mai scurtă. Cu alte ocazii însă, vor veni pe sub pasarela pe care stai şi vor organiza ambuscade ingenioase, dar stângăcia şi hazardul care permit să se întâmple astfel de lucruri mă fac să cred că e mai mult o chestiune de noroc, nu de scripting inteligent.

Cu toate astea, în haosul general de elemente bune subminate de părţi găunoase, e nevoie să subliniez că m-am speriat de câteva ori. Cu dificultatea pusă pe Nightmare, care înseamnă automat un nivel de stres mai ridicat, lucru ce contribuie semnificativ la senzaţia de disperare (şi te convinge să joci mai atent, mai tactic, perfect conştient că două gheare în plin te trimit înapoi la cel mai recent checkpoint).

AI-ul nu devine mai inteligent odată cu creşterea nivelului de dificultate, dar provocarea mult mai crâncenă te distrage de la stângăciile din prezentare sau design şi sporeşte imersiunea. La fel de bine, când ai timp să respiri şi recapitulezi ce s-a întâmplat până în acel moment, realizezi că hărţile sunt construite destul de mecanic şi ai o senzaţie vagă că aproape poţi vedea punctele fixe care declanşează evenimente-arenă, bossfight-uri foarte arcade şi, în general, un mediu destul de lipsit de naturaleţea unei arhitecturi imaginative.

Lupta contribuie şi ea la starea de „muscă prinsă în pânza păianjenului”. Simţi constant că eşti urmărit şi în pericol de moarte, iar motion detector-ul din dotare te albeşte la faţă de fiecare dată când piuie neiertător, din ce în ce mai des, până prinzi cu coada ochiului o coadă mare şi neagră.

Când îţi iese în faţă unul din monştrii lui Giger, poţi să parezi şi să loveşti bestia în faţă cu patul puştii pentru a câştiga o secundă sau două în care să încarci sau să te depărtezi un pic de lighioană. Animaţiile acestor manevre sunt spectaculoase când le vezi prima dată, însă devin repetitive chiar şi în puţinul timp pe care îl vei petrece în campanii.

Spun puţinul timp nu fiindcă te-ai grăbi la multiplayer sau te-ar plictisi goana prin mediile înguste, ci pentru că toate campaniile pot fi terminate într-un total de sub cinci ore. Iar în campania de care ziceam mai sus – aia în care tu eşti şoarecele şi orice rânjeşte din întuneric e o pisică turbată în venele căreia curge acid pe post de sânge – tensiunea se diminuează spre final, când ajungi să te lupţi cu nişte androizi stresanţi din cauza volumului gigantic de viaţă şi a reacţiilor de idioţi în orice luptă.