Apocalyptica Review

Apocalyptica Review

Evit in general sa imi fac o parere despre un joc inainte de a fi lansat sau inainte de a aparea macar o versiune beta ori un demo. Imaginile sau filmuletele dintr-un joc au rolul de a face o prima impresie cat mai favorabila posibil, prin faptul ca pot ascunde foarte bine deficientele unui joc, scotand totodata in evidenta, cu maestrie, doar aspectele pozitive. BloodRayne cu ale sale filmulete pe care le-am vazut de nenumarate ori este un excelent exemplu. Mai mult, toate orele pe care le-am petrecut jucand demo-uri reprezinta foarte putin comparativ cu timpul pe care l-am dedicat versiunii demo a jocului celor de la Terminal Reality. Pe cat de mult am asteptat BloodRayne, pe atat de dezamagit am fost de jocul propriu-zis. Mi-am promis in acel moment ca voi fi mult mai circumspect pe viitor privind cel putin filmuletele pe care le lanseaza producatorii pentru a isi promova jocurile. Fiind o fire optimista, mi-am incalcat fara prea multe retineri promisiunea atunci cand am vazut filmuletele din Apocalyptica, din ceea ce credeam eu atunci ca este un third-person action cu engine de Quake III.

Dupa cum sugereaza si numele, Apocalyptica este un joc cu conotatii religioase. Drept urmare a unui razboi dintre fortele binelui si ale raului, razboi cunoscut in Biblie sub denumirea de Armageddon, oamenii sunt fortati sa abandoneze Pamantul pustiit de lupte si sa se retraga pe alte planete. Desi a fost infrant, Diavolul renaste dupa mii de ani, avand un nou nume, insa acelasi scop: de a distruge omenirea. Conducand o echipa de patru personaje diferite, jucatorul este purtat in lupta sa impotriva lui Neo-Satan, de-a lungul a 18 misiuni, in patru locatii majore: planeta Jerusalem V, nava spatiala SS Ariziel, Nu-Hades (noua denumire a Pamantului) si Hell unde va avea loc confruntarea finala.
Jocul ofera 32 de caractere divizate in doua factiuni: good si evil, ultima fiind disponibila doar in multiplayer. In total sunt opt clase: Nuns, Templars, Seraphs si Combat Droids (good) si Black Knights, Vamps, Wraiths si Ripper Droids (evil), fiecare avand propriile sale caracteristici: firepower, combat skills, speed si faith. De exemplu, Droids sunt foarte eficienti cu armele cu range, insa slabi in lupta de aproape, Nuns se bazeaza pe agilitate si viteza, Seraphs vindeca coechipierii si ataca cu ajutorul vrajilor, iar Templars sunt mai lenti, dar damage-ul facut de sabiile lor este devastator. De mentionat ca, desi cele doua grupe de cate patru clase difera ca aspect, arme si vraji, caracteristicile lor sunt simetrice, fapt care scade din diversitatea multiplayer-ului.
Ca si in BloodRayne, fiecare personaj se poate lupta cu ajutorul ambelor maini, intr-una tinand o sabie sau un staff, iar in cealalta folosind vraji sau arme de foc. Conotatiile religioase se regasesc si in denumirile armelor (The Eye of God, Martyr Gun, Bible Basher), denumiri sub care regasim armele clasice din FPS-uri: sniper rifle, machine gun sau lansatorul de rachete. Vrajile, ofensive sau defensive, variaza de la clasicul Fireball pana la Void, Divine Intervention sau Repel – aceasta din urma este extrem de iritanta, deoarece actioneaza ca Force Push din Jedi Academy.
In functie de directia in care te misti si de succesiunea loviturilor poti executa combo-uri, nu atat de spectaculoase pe cat de eficiente in situatiile in care esti coplesit de adversari. Loviturile acestora pot fi parate atat timp cat exista stamina, indicator care, ca si mana, se reface in timp. Prin intermediul unui meniu ce aduce cu cel din Devastation poti da pana la patru ordine coechipierilor tai (fiecaruia separat sau nu): solo, stand, guard, follow, fapt ce iti va permite sa abordezi unele nivele intr-un mod tactic care te va scuti de bataile de cap ce apar daca le parcurgi ca intr-un FPS clasic, si anume mergand inainte si casapind inamici. Aspectul tactic este sporit si de prezenta optiunii de a schimba armele, vrajile si sabiile in timpul unei misiuni, diversitatea acestora depinzand de runele gasite in nivelele anterioare.

In general, misiunile au un obiectiv principal si cateva secundare, acestea putand fi parcurse uneori intr-o ordine aleatorie: salvarea unor prizonieri, dezactivarea unor generatoare, anihilarea inamicilor sau activarea unor incuietori. Datorita faptului ca Apocalyptica este un joc de echipa, unele obiective sunt destul de inedite din punct de vedere al conceptului, deoarece va trebui sa iti dispui cat mai tactic si mai eficient coechipierii in diverse portiuni ale nivelului respectiv, dandu-le ordine corespunzatoare. Insa modul de indeplinire al acestor misiuni este foarte dificil si foarte prost implementat, facand ca Apocalyptica sa fie unul dintre cele mai slabe jocuri in single-player pe care le-am jucat in acest an.

In jocurile single-player in care aveti coechipieri, veti infrunta fie un numar aproximativ egal de boti controlati de computer (Unreal Tournament 2003), fie un numar oarecare de inamici (Devastation), numar care este proportional cu intinderea pe verticala si pe orizontala a nivelelor. Cum Apocalyptica ofera un joc de echipa cu patru caractere, Extreme FX au ales o solutie de mijloc, solutie ce se dovedeste a fi pur si simplu dezastruoasa. Astfel, pe langa cei patru boti evil ce fac parte din clase simetrice cu cele ale personajelor tale, fiecare nivel contine un numar impresionant, uneori infinit, de inamici. De ce infinit? Deoarece cuvantul prin care poate fi descris intregul joc este respawn. Se respawneaza munitia, item-urile de sanatate, te respawnezi tu si coechipierii, dar se respawneaza si inamicii, fie ei boti sau nu. Degeaba ai ajuns sa controlezi, dupa o munca titanica, jumatate de nivel, daca, atunci cand mori, incepi de unde ai plecat, fiind nevoit sa o iei de la capat. Degeaba activezi trei portaluri, daca te trezesti ca celalalte doua pe care le deschisesei s-au inchis la loc in timpul in care te-ai respawnat si ai ajuns la ele. Degeaba trebuie iti pozitionezi doi coechipieri pe doua beacon-uri pentru a deschide o usa daca acestia nu sunt in stare sa se desprinda din lupta si sa iti urmeze ordinele sau pur si simplu refuza sa se miste, chiar daca nu e nici un adversar in preajma. Degeaba ai nevoie de toti colegii de echipa pentru a ajunge contra timp intr-un anumit loc daca ei se blocheaza in colturi sau cad cu seninatate in hau in loc sa te urmeze in lift.
Astfel, pentru a parcurge un nivel trebuie sa ai multa, foarte multe rabdare, sa fii o persoana calma si chiar sa iti doresti sa termini misiunea respectiva. Dificultatea misiunilor este atenuata de trei aspecte: inamicii nu apar mereu la infinit, damage-ul pe care il faci coechipierilor este mic, iar in unele nivele anumite puncte de respawn ale AI-ului le poti controla devenind astfel urmatoarele tale puncte de respawn. Si totusi, in afara filmuletelor de la sfarsitul fiecarui capitol, filmulete ce pot fi vazute de altfel si fara a intra in joc, nu exista macar un motiv intrinsec pentru a iti dori sa termini modul single-player care este unul cel mult mediocru si de-a dreptul plictisitor. De aceea, va recomand sa jucati nivelele single-player in modul multiplayer cooperativ.

Pe langa modul cooperativ, Apocalyptica mai ofera sase harti (Team) DeathMatch, patru harti Capture the Flag, precum si modul Objective in care o echipa are de indeplinit un obiectiv, iar cealalta trebuie sa impiedice acest lucru. Ca si modul cooperativ, Objective contine toate cele 18 nivele din single-player, insa ele pot fi jucate, nu in patru jucatori, ci in 16 jucatori, acesta fiind numarul maxim suportat si in T(DM) si CTF.
Daca nivelele din single-player erau relativ mari, “relativ” deoarece raportul dintre intindearea efectiva a unui nivel si libertatea de miscare a jucatorului era cateodata destul de disproportionat, cele din multiplayer sunt foarte mari, uriase chiar. De remarcat totusi ca pana si nivelele mici ies in evidenta printr-un design neobisnuit, uneori chiar extraordinar, exemple convingatoare in acest sens WinterWonderland_DM sau Playground_CTF.

Talentul producatorilor s-a manifestat si in sens estetic. Intregul joc este o combinatie, uneori bizara si intriganta, de motive religioase si de science-fiction. Nu este un engine de Quake III si nici de Unreal Tournament 2003, cum ar putea parea initial, ci de un engine propriu numit Evolution despre care producatorii afirma ca poate fi aproape in intregime modificabil. Desi unele caractere au un numar mare de poligoane, animatiile lor sunt fluide, iar unele texturi sunt foarte detaliate. Si totusi, grafica pe ansamblu este uneori prea vie pentru un joc de actiune, in speta pentru un joc ce contine numeroase laitmotive horror.
Inselatoare la prima vedere este si muzica. Daca la inceput mi-a fost indiferenta, ba chiar enervanta, avansand in joc am descoperit niste melodii superbe ce constituie o dovada a faptului ca muzica corala religioasa poate fi amestecata cu succes cu cea trance, tehno si rock. In schimb, vocile din joc, asa putine cum sunt, nu mi s-au parut convingatoare, mai ales cea din filmuletul de introducere – nu cred ca glasul lui Satan suna ca o voce inregistrata intr-un studio peste care s-au aplicat doua efecte in incercarea de a suna cat mai cavernos si terifiant cu putinta.