ArcaniA: Gothic 4 Review

ArcaniA: Gothic 4 Review

Primele două jocuri Gothic se răsucesc convulsiv în „mormântul” lor de pe etajeră, iar fanii seriei probabil că sunt deja abonaţi la asasini, vrăjitori voodoo şi ţigănci atotştiutoare pentru a scăpa lumea de cei care au făcut Gothic 4. Pardon, ArcaniA: Gothic 4, deşi nu o să înţeleg prea curând ce e cu A-ul ăla de final, sau de ce JoWood a renunţat la numele de ArcaniA – A Gothic Tale. Nu de alta, dar introducerea lui Gothic 4 în titlu n-a reuşit să scoată jocul din abisul unde a ajuns din dorinţa de a fi pe placul pieţei mainstream (fiindcă părţile precedente ale seriei nu au prins prea bine de partea cealaltă a Atlanticului).

Gothic e un produs nemţesc, iar băieţii blonzi au fost mereu ciudaţii Europei, mai ales la capitolul RPG-uri (vezi şi Drakensang). Dar am ajuns într-un moment în care, din nou, mi-e dor de primele două „gotice”. Aşa ciudate cum erau, cu o interfaţă să-i zicem funcţională, un sistem de luptă care-ţi cerea cunoştinţe de fizică atomică şi bug-uri câte puteau încăpea în universul lor insular. Gothic 3 a încercat să îmbunătăţească sistemul de luptă, dar s-au pierdut pe drum alte atribute esenţiale: povestea, misiunile interesante, personajele consistente, practic RPG-ul în sine. Bug-urile în schimb au rămas, nu-ţi fă griji.

Din păcate pentru ArcaniA, schimbarea studioului producător cu Spellbound (cei de la Pyranha Bytes şi-au luat jucărelele din curtea JoWood şi au dezvoltat Risen de capul lor) n-a ajutat cu nimic, ba chiar mai rău a făcut. Şi când mă gândesc ce speranţe îmi făcusem după ce am văzut primele prezentări de la Leipzig în 2008…

Povestea e sublimă, ce să zic, dar aproape cu desăvârşire lipsă în termeni de motivaţie, de întorsături surprinzătoare, ca să nu mai zic originalitate. Avem în continuare un erou fără nume, acum un păstor oarecare pe insula Feshyr, cu o dorinţă de fapte măreţe, dar pentru moment mai interesat să se însoare. Aventura lui începe cu misiuni „du-te şi adu-mi” X chestii, pumnalul şmecherului din grotă, omoară alte X chestii şi eventual poate o ceri în căsătorie pe frumoasa inimii tale (care totuşi e urâtă de crapă oglinzile, fie vorba între noi). Aventura lui cam tot aşa se va termina, pentru că pe tot parcursul jocului n-am dat peste nicio sclipire măcar semi-genială de diversitate în materie de misiuni, principale sau secundare.

Cam totul se rezumă la un grinding stupid, culmea fiind cele trei quest-uri întinse pe aproape toată aventura (cele 30 de morminte, statuete şi bucăţi de rune), care vezi Doamne ţi-ar oferi la final tata şi mama lor în materie de arme sau magie, încurajându-te să explorezi temeinic lumea care te înconjoară. La un moment dat însă, te vei gândi: dă-i încolo de funguşi, mă duc să omor trei porci şi două schelete umblătoare, iese experienţă şi aşa. Iese, dar nu chiar la fel de multă, aşa că până la urmă tot la cules de ciupercuţe şi ghinde ajungi dacă vrei să avansezi mai repede în nivel.

Dar să revenim la protagonistul nostru fără nume, un personaj metrosexual şi hipsterel ce trece prin nişte evenimente neplăcute care trezesc în el eroul răzbunător ce decide să-l înfrunte pe regele Rhobar al III-lea (celălalt erou fără nume, din precedentul Gothic); despre acesta din urmă aflăm că, mai nou, e cam dus cu pluta din cauza unor monştri treziţi când nu trebuia, iar obiectivul ciobănaşului reuşeşte să se schimbe pe parcurs din răzbunare în… lasă că vezi tu, să nu fiu eu singura pedepsită să termin jocul. Această modificare nu este însă deloc credibilă, fiindcă pur şi simplu n-am fost convinsă din dialoguri că aşa ar trebui să fac (nu că aş fi avut de ales cumva), iar contextul nu oferă detalii din care eventual să poţi scoate motivaţii pertinente. Aşa că am continuat cu misiuni stupide, bătălii simpliste şi cu o slabă speranţă că finalul mă va surprinde.

Şi în ArcaniA, ca în orice alt RPG, ai de ales (teoretic) între mai multe clase. Am scris teoretic fiindcă în seria Gothic n-a existat niciodată vreo limitare strictă între un warrior, arcaş sau mag. Le poţi face pe toate, singura diferenţă fiind nivelul de pricepere în a da cu sabia, săgeata sau fulgerul. Prima tură de joc a fost dedicată războinicului cu sabia în mână, eventual şi cu un scut, foarte util pentru a bloca atacuri sau pentru a colecţiona săgeţi inamice. Rapid însă, jocul m-a informat că armele masive, pentru două mâini, fac cu aproximativ 50% mai mult damage, aşa că am pus gheara pe un paloş serios şi m-am apucat de făcut friptură de porc, şobolan, goblin şi alte dihănii mai puţin comestibile.

Din păcate, în ciuda accentului evident pus pe acţiune, Spellbound nu a auzit de dual wield, deci nu ai cum să foloseşti simultan două săbii, ca să nu mai zic de combinaţii savuroase de tip topor-sabie. La început, eroul mai este şi limitat la doar trei lovituri consecutive, luând o pauză de gândire cam de o secundă până se apucă din nou de hăcuit. Pauză numai bună să-l muşte un mistreţ de fund, ca apoi să-i dai să pape un măr, friptură sau poţiune ca să-şi refacă pe loc viaţa.