Assassin’s Creed 2 Review
Dimensiune font:
Assassin’s Creed 2 Review
Dacă în Assassin’s Creed ai colindat Ţinutul Sfânt în lung şi-n lat, de această dată vei face un salt în timp, cam cu aproximativ 300 de ani, aterizând în Italia Renascentistă a secolului al XV-lea. O Italie formată din oraşe-stat, unde băncile aveau un cuvânt greu de spus, arta şi cultura erau deja în floare, familiile puternice se luptau între ele cu ajutorul mercenarilor, iar conspiraţiile şi crimele pentru uzurparea puterii erau la ordinea zilei. Mult mai important e că evenimentele din Assassin’s Creed 2 se întind pe durata a 23 de ani, aşa că nu vei intra în pâine de la început, ci te vei transforma treptat într-un maestru asasin împreună cu protagonistul Ezio Auditore da Firenze.
It is a good life we lead brother
Spre deosebire de Altaïr Ibn-La'Ahad, Ezio este un tânăr nobil care la începutul poveştii duce o viaţă lipsită de griji alături de familia sa, fiind preocupat îndeosebi cu „întreţinerea” tinerelor domnişoare din Florenţa, neavând nicio idee despre activităţile nocturne ale tatălui său, Giovanni (pe care le puteţi urmări în scurt-metrajul Assassin’s Creed 2: Lineage). Această existenţă este însă distrusă în mod brutal în momentul în care familia Auditore este trădată, iar Giovanni este executat alături de cei doi fraţi ai lui Ezio, acesta din urmă jurând să se răzbune.
Însă a dori moartea cuiva nu este suficientă pentru a şi realiza acest lucru, mai ales când ai de-a face cu membrii ordinului Cavalerilor Templieri, aşa că Ezio va avea nevoie de ajutorul oricui este dispus să-l ofere, fie că e vorba de unchiul său Mario sau un tânăr artist şi inventator numit Leonardo da Vinci. Aici avem de-a face cu unul dintre principalele plusuri ale jocului – modul în care personajele şi evenimentele istorice sunt integrate în poveste.
Asta fiindcă îi vei mai întâlni pe Niccolò Machiavelli, Caterina Sforza, Girolamo Savonarola sau Lorenzo de' Medici, la care se adaugă scrisori sau descoperiri legate de Dante Alighieri, Marco Polo, Michelangelo, Thomas Edison, Nikola Tesla, Henry Ford, Gandhi, Ioana de Arc, Hitler, Rasputin sau chiar asasinarea lui J.F Kennedy. Iar ce este cu adevărat impresionant e că introducerea acestor evenimente şi nume celebre este atât de naturală, încât prima reacţie pe care o ai când le descoperi e de „Cât de tare!” în loc de „Da mă, bine, vezi să nu”, lucru care nu poate decât să facă cinste scenariştilor.
Personal, am fost încântat de modul în care producătorii l-au portretizat pe Leonardo da Vinci, de la voice acting (Carlos Ferro este din nou la înălţime), îmbrăcăminte şi personalitatea jovială până la detaliile ancorate în realitate, cum ar fi faptul că scria sau picta cu mâna stângă. Mult mai important însă e că pe parcursul jocului el va deveni cel mai apropiat prieten al lui Ezio, ajutându-l în orice situaţie cu cea mai de preţ calitate a sa: inteligenţa.
Iar dacă nu ai fost fanul istoriei universale pe băncile şcolii, nu-i o problemă (prea mare), deoarece Assassin’s Creed 2 îţi va oferi informaţiile esenţiale despre vremurile respective, oraşele pe care le vei vizita – Florenţa, Veneţia, Forli, San Gimignano, Roma (Vaticanul) – clădirile emblematice (Domul din Florenţa, Capela Sixtină, Turnul Diavolului, Turnul cu Ceas, Clopotniţa şi Bazilica San Marco, Palatul Dogilor ş.a.m.d) sau personajele pe care le vei întâlni, aliaţi şi inamici deopotrivă. Iar o parte din monumente vor avea şi pictograme, pe care odată ce le găseşti şi descifrezi te vor ajuta să descoperi „Adevărul” (o să vezi în joc ce şi cum, e prea mare spoiler-ul).
Unele puzzle-uri sunt destul de uşoare, dar la altele m-am uitat în primă fază ca pinguinul în ceaţă până mi-am dat seama ce şi cum. Şi chiar dacă nu influenţează în vreun fel desfăşurarea acţiunii, aflarea Adevărului va pune multe lucruri în context, în special când vei ajunge la finalul poveştii, la care se adaugă feeling-ul de „Codul lui Da Vinci” pe care ţi-l oferă când mai descifrezi câte o pictogramă.
Pe lângă faptul că edificiile sunt redate excelent ca detaliu şi realitate istorică (de pildă, celebrul plafon pictat de Michelangelo în Capela Sixtină nu exista când ajungi s-o vizitezi), fiecare oraş are o identitate vizuală foarte bine definită care contribuie la imersiune, de la culorile mohorâte, străzile prăfuite şi „zgârie-norii” din San Gimignano până la opulenţa şi minunile arhitectonice Renascentiste pe care le vei găsi în Veneţia sau Florenţa. De altfel, carnavalul din Veneţia este una dintre secvenţele mele preferate, prin modul în care a fost realizat şi atmosfera de sărbătoare pe care o oferă.
Ca şi în cazul predecesorului, recomandarea mea este să joci Assassin’s Creed 2 cu interfaţa dezactivată (mai puţin opţiunile SSI şi Updates) pentru a face tranziţia de la cineva care se uită pe GPS ca să vadă unde-i destinaţia la un asasin care a ajuns într-un oraş nou şi trebuie să-şi ia puncte de reper şi să înveţe pe de rost străzile, scurtăturile şi acoperişurile pentru a ajunge rapid dintr-un punct în altul când e cazul sau să se facă nevăzut când este urmărit de gărzi.
Iar aici nu e vorba de „Uite mami ce hardcore sunt fiindcă joc fără interfaţă”, ci de faptul că feeling-ul creşte semnificativ odată ce trebuie să te bazezi mai mult pe simţuri decât pe indicatoare abstracte. O să mă înjuri probabil până ai să te obişnuieşti să navighezi fără hartă, dar consider că odată ce ai depăşit acest obstacol, recompensa va fi pe măsură.
Show me the money!
O noutate importantă adusă de Assassin’s Creed 2 este sistemul economic, rudimentar ce-i drept, dar care adaugă o dimensiune interesantă gameplay-ului. Dacă în predecesor primeai treptat echipamentul, aici vei avea posibilitatea să-ţi cumperi o sabie mai ascuţită sau o armură mai rezistentă, pe lângă îmbunătăţirile oferite de evenimentele importante, oferta fiind destul de variată.
Banii îi vei obţine odată cu îndeplinirea misiunilor secundare, avansarea în povestea principală, găsirea cuferelor împrăştiate prin oraşe sau furând de la locuitori, însă principala sursă de venit va fi oraşul Monteriggioni, unde vei ajunge la scurt timp după începutul jocului şi pe care va trebui să-l renovezi pentru a-i reda strălucirea de odinioară.
Conceptul nu este unul nou, o implementare asemănătoare fiind prezentă de exemplu şi în Neverwinter Nights 2, iar modul de funcţionare este similar: pe măsură ce repari sau îmbunătăţeşti clădirile prezente în interiorul zidurilor (biserică, bancă, fierărie, bordel, ghilda hoţilor, mine ş.a.m.d), oraşul va deveni mai atractiv, ceea ce înseamnă că mai mulţi călători se vor opri pentru un popas, popas care se traduce în bani mai mulţi pentru tine de-a lungul timpului.
Un avantaj secundar al renovărilor e că în cazul magazinelor (fierărie, „farmacie”, galerie de artă sau croitorie), vei primi şi o reducere de 5, 10 sau 15% pe măsură ce le îmbunătăţeşti. Valoare oraşului nu este însă ridicată numai de renovări, ci şi de armele, armurile sau picturile pe care le cumperi şi care sunt afişate publicului în vila Auditore, fiecare oraş important având de pildă propriile opere de artă ce pot fi cumpărate, preţul variind simţitor.
Mai mult, anumite edificii ascund cripte ale unor asasini renumiţi, pe care va trebui să le explorezi în stil Indiana Jones / Tomb Raider pentru a recupera în total şase sigilii pe care să le foloseşti ulterior în Monterrigioni ca să obţii o armură specială creată de însuşi Altaïr. Aceste porţiuni de platforming reprezintă o pauză binevenită între două sesiuni de alergat prin oraşe, iar uneori vei avea de-a face şi cu gărzi, caz în care va trebui să le elimini fără să fii observat.
Cu toate că armurile (mai puţin cea a lui Altaïr) trebuie reparate după un timp, la care se adaugă nevoia de a cumpăra licori vindecătoare, otrăvuri, cingători mai încăpătoare, cuţite de aruncat şi alte consumabile, importanţa banilor va scădea simţitor cam pe la jumătatea jocului, când deja suma pe care o primeşti constant va fi semnificativă, singurul impediment fiind că trebuie să te întorci de fiecare dată în vilă ca să iei banii. Dar nici măcar asta nu reprezintă o problemă, deoarece oraşele au acum „agenţii de voiaj” care îţi vor facilita deplasarea pe distanţe lungi pentru o sumă modică. Totuşi, consider că ar fi fost o idee mai bună să nu poţi cumpăra tot ce are o etichetă de preţ, fiindcă te-ar fi forţat să fii ceva mai chibzuit cu resursele, mai ales că obiectele nu sunt singurele lucruri pe care poţi cheltui banii.
Mă refer aici în special la grupurile ce aparţin celor trei facţiuni – hoţi, mercenari şi curtezane – pe care le poţi angaja temporar fie ca să te ajute în lupte, fie ca să distragă atenţia gărzilor dacă preferi (sau e obligatorie) o abordare mai elegantă. De asemenea, pe măsură ce te comporţi în public ca un sălbatic – îmbrânceşti lumea, omori gărzi sau alţi „nevinovaţi” etc – o să-ţi crească notorietatea, ceea ce înseamnă că soldaţii te vor recunoaşte mai repede drept inamicul public numărul 1.
Ca să ajungi din nou incognito ai la dispoziţie trei posibilităţi: distrugi posterele „Most Wanted” din oraşe -» -25% notorietate. Mituieşti crainicii -» -50%. Omori un oficial corupt -» -75%. Iar odată ce banii nu mai reprezintă o problemă, mituirea va fi cel mai simplu şi eficient mod de a scăpa de problemele cu relaţiile publice.
Din păcate, misiunile secundare au cam fost lăsate de izbelişte, existând doar 4 tipuri principale (Beat Up, Race, Courier şi Assassination), dar care îşi pierd rapid din valoare, mai ales că nu vei fi niciodată în pană de bani. Chiar şi aşa, povestea principală te va ţine ocupat o bună perioadă de timp, mai ales dacă nu te vei grăbi să ajungi la final, iar cele două DLC-uri incluse gratis în versiunea PC (Battle of Forli şi Bonfire of the Vanities) se integrează foarte bine cu restul acţiunii.
Ucigaşul din umbră
Totuşi, Assassin’s Creed 2 nu este un simulator economic, aşa că principala îndeletnicire va fi uciderea celor care ţi-au trădat familia şi ulterior pe ceilalţi Templieri care tot nu s-au învăţat minte şi vor în continuare să controleze întreaga lume. Exceptând cele două lame ascunse, diversele săbii, ciocane, topoare şi cuţite pe care le poţi avea asupra ta, arsenalul a fost extins şi prin adăugarea bombelor fumigene, lamei otrăvite şi a pistolului, tehnicile de asasinare fiind şi ele mai numeroase. Acum de pildă poţi omorî o patrulă când eşti ascuns într-o căpiţă cu fân, când atârni de o margine sau, cel mai satisfăcător, poţi omorî două ţinte în acelaşi timp dacă sunt suficient de apropiate.
Cutiţele de aruncat au rămas la fel de indispensabile când ai de-a face cu arcaşii de pe acoperişuri, iar bombele fumigene sunt excelente când te confrunţi cu grupuri mari de inamici. Mai mult, acum poţi întărâta oponenţii sau îi poţi dezarma, o abilitate esenţială când te lupţi cu Brutele, soldaţi mari cât casa şi proşti ca noaptea, dar foarte rezistenţi şi care pot să te bage urgent în pământ dacă nu eşti atent. Animaţiile pentru aşa-numitele „finishing moves” sunt la fel de satisfăcătoare, dar mult mai brutale şi aproape că-ţi va părea rău de nefericitul care a primit un pumnal în spate fiindcă a fost suficient de tont să creadă că te poate prinde pe picior greşit.
Însă cel mai „artistic” lucru pe care-l poţi face dacă vrei să scapi de gărzi e să te urci pe un acoperiş, după care să te arunci graţios în apă, pentru că spre deosebire de Altaïr, Ezio este un excelent înotător, apa nemaireprezentând moarte sigură pentru asasinul nostru temerar. Iar acest lucru deschide unele posibilităţi interesante, mai ales în Veneţia, dar producătorii nu au ţinut să scoată foarte mult în evidenţă această facilitate.
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau