Assassin’s Creed, Director’s Cut Edition Review

Assassin’s Creed, Director’s Cut Edition Review

Într-o industrie în care originalitatea este considerată defect comportamental, banul este zeul publisherilor, iar seriile cunoscute sunt mulse într-un mod grobian, este remarcabil cum un titlu precum Assassin’s Creed a reuşit să vadă lumina zilei. Corect, studiourile Ubisoft Montreal aveau deja în CV scroll-ul de înviere pe care l-au aplicat seriei Prince of Persia, dar când primul titlu al unei noi francize este aşteptat cu sufletul la gură de toată lumea înseamnă că are totuşi ceva special. Pentru cei care au descoperit cum să călătorească în universuri paralele şi de abia s-au întors, Assassin’s Creed gravitează (în mare parte) în jurul isprăvilor lui Altair, un asasin care a trăit aparent în vremea celei de-a treia Cruciade. La începutul jocului, în anul de graţie 1191, el este trimis de către maestrul său – Al Mualim – să găsească comoara Templierilor aflată în Templul lui Solomon din Ierusalim şi s-o aducă în Masyaf, cetatea asasinilor.

Din cauza aroganţei sale însă, protagonistul nostru se repede să-i pună capăt zilelelor lui Robert de Sablé, Grand Master-ul Templierilor, moment în care toată misiunea se duce de râpă iar ceilalţi doi asasini care-l însoţeau pe Altair sunt luaţi un pic (mai mult) în şuturi. Întors spăşit în Masyaf pentru a raporta cele întâmplate, Altair ajută la respingerea atacului templierilor, dar este retrogradat pe urmă la rangul de „neiniţiat” de către maestrul său din cauza nerespectării Crezului Asasinilor, această umilire mergând pe principiul „Nu mai fi tare-n gură, că te ard şi-ţi rup iar filmul”. Pentru a redobândi armele şi abilităţile pierdute, Altair este trimis să asasineze 9 personaje importante, aflate în Ierusalim, Acra şi Damasc, teoria fiind că eliminarea lor va grăbi instaurarea păcii în Tărâmul Sfânt, cu toate că Richard Inimă de Leu şi Saladin încă „negociază” vizavi de pacea cui va fi impusă.

Nu totul este însă ce pare la prima vedere, deoarece pe lângă informaţiile contradictorii pe care le veţi afla de la nefericiţii cărora le veţi pune capăt zilelor mai există şi o componentă SF care este introdusă încă de la începutul jocului şi care dă întregii experienţe un sentiment de „cool”, mai ales vizavi de modul în care este explicată prezenţa elementelor clasice dintr-un joc (bara de viaţă de exemplu).

După o mini-misiune în Masyaf pentru găsirea trădătorului care i-a ajutat pe templieri, Altair va fi trimis în primă fază în Damasc. Pentru a ajunge acolo, puteţi fie s-o luaţi pe jos, fie să folosiţi mount-ul epic de nivel 70 numit cal pentru a galopa până la destinaţie. După ce părăsiţi cetatea asasinilor veţi ajunge într-o zonă numită generic Regatul, cu rol de „ţara nimănui” între oraşe, ea fiind caracterizată de prezenţa soldaţilor (creştini şi musulmani) care vor să vă omoare de cum pun ochii pe voi, turnuri pe care le puteţi escalada până în vârf pentru a avea o vedere mai bună asupra împrejurimilor (View Points), câteva cătune, şi steaguri pe care le puteţi aduna, acestea fiind prezente şi în oraşe. Jocul însă nu este Windows Live! enabled, ceea ce înseamnă că steagurile nu vă pot oferi achievements-uri cu care să vă lăudaţi pe forum-uri, precum cele din versiunea pentru Xbox 360. Ele vă cresc totuşi bara de sănătate, dacă aveţi răbdare să le găsiţi pe toate; eu le-am lăsat să fluture în voie.

Ajunşi în Damasc, va trebui să vă cocoţaţi pe unul dintre turnurile din apropiere pentru a găsi Biroul Asasinilor care există în fiecare oraş (aparent fără să ştie nimeni de chestia asta), sau puteţi să o luaţi la pas şi să-l cautaţi „manual”. Înainte de a încerca să curmaţi viaţa vreunui nefericit însă, veţi avea nevoie de permisiunea celui supraveghează operaţiunile asasinilor, iar pentru asta trebuie să aflaţi cât mai multe despre ţinta voastră: cu ce se ocupă, care-i sunt tabieturile, cu cine colaborează, unde poate fi prins cu garda jos ş.a.m.d.

Aici intervin misiunile de investigare, numărul lor fiind extins cu patru faţă de versiunea pentru Xbox 360. Cea mai rapidă metodă de a începe tentativa de asasinare este să îndepliniţi misiunile de eavesdropping, în care vă aşezaţi pe o bancă şi trageţi cu urechea la ce vorbeşte lumea câţiva paşi mai încolo de voi, cele de pickpocketing, în care şterpeliţi documente folositoare, şi nu în ultimul rând, interogările, acestea implicând luarea la pumni a vreunui gigel care din nefericire pentru el se întâmplă să ştie câte ceva despre ţinta voastră.

Practic, aş putea să opresc articolul aici, fiindcă altceva în afară de ce v-am povestit până acum nu o să mai faceţi în timpul jocului. Tehnic vorbind, tot ce are de oferit Assasin’s Creed vă este prezentat în primele… hai să zic 3 ore de când îl începeţi, ce urmează pe urmă fiind un simplu deja-vu. Mers în oraş, strâns informaţii, omorât ţinta, reîntors în Masyaf, plecat în alt oraş, strâns informaţii, omorât ţinta, reîntors în Masyaf şi tot aşa, repetitivitatea fiind cel mai mare neajuns. „Păi stai mă un pic, că doar ai zis mai devreme că sunt mai multe misiuni secundare decât pe Xbox 360, cum poate fi jocul plictisitor?” Răbdare, că ajung şi la asta.

Problema e că în ciuda faptului că vă puteţi plimba pe unde vreţi în oraşe (asta spre finalul jocului, până atunci trebuie să vă învârtiţi în districtele care sunt „deblocate”), în ultimă instanţă veţi vedea că totul e oarecum… degeaba, deoarece din cauza AI-ului incredibil de stupid şi a faptului că de la un anumit punct încolo luptele devin obscen de uşoare, toate lucrurile în plus pe care le puteţi face nu vă ajută în mod spectaculos cu ceva, ele având mai degrabă rol „turistic”.

„Păi planificarea?” se aude dintr-un rând din spate… care planificare? Ţintele principale vor fi întotdeauna în acelaşi loc, indiferent câte investigaţii îndepliniţi. Se poate întâmpla uneori să mai aflaţi câte o chestie interesantă, gen că santinelele de pe acoperişuri nu sunt toate la număr, dar nimic care să schimbe în mod spectaculos desfăşurarea asasinatelor. Ce-i drept, dacă salvaţi cetăţenii hărţuiţi de soldaţi de exemplu veţi fi ajutaţi de familia acestuia, încurcând gărzile care vă urmăresc, sau de călugări care vă pot ajuta să vă ascundeţi sau să ajungeţi în anumite zone mai selecte. Utilitatea lor este negată însă de prostia AI-ului, care poate fi fentat fără foarte mari eforturi.

Ideea de bază e că acţiunile lui Altair se împart în două categorii: High Profile (HP) şi Low Profile (LP). Cele din LP vă permit să vă deplasaţi discret, dând uşor la o parte oamenii din jur, mergând la pas sau simulând comportamentul călugărilor. Dacă vreţi să alergaţi, sprintaţi sau să faceţi un pic de free-running va trebui să treceţi în HP, moment în care puteţi considera că sunteţi un pom de Crăciun pe care scrie „FYI, sunt un asasin”. Cele mai importante acţiuni în LP sunt Blend, care vă face practic invizibil în faţa soldaţilor, şi Gently Push, ca să nu spargeţi diverse oale, ulcele sau cutii, lucru care vă poate scoate din anonimat.

Mai sunt însă şi alte elemente de care teoretic ar trebui să ţineţi cont, cum ar fi faptul că soldaţii care patrulează pe străzi sau cei care sunt suspicioşi nu pot fi daţi uşor la o parte cu mâna deoarece vă vor recunoaşte imediat, spre deosebire de cei staţionari, care de obicei nu sunt la fel de alerţi. Am zis teoretic deoarece regula de mai sus de exemplu nu este valabilă întotdeauna. Eu am avut surpriza să constat că pot alerga în cercuri în jurul unei patrule de cruciaţi iar aceştia să-şi vadă liniştiţi de drum fără să mă bage în seamă.

Armele pe care Altair la dispoziţie sunt patru la număr: cuţite pe post de shuriken, o sabie scurtă, una normală, şi faimosul cuţit retractabil de pe mâna stângă, a cărui folosire diferă în funcţie de „profilul” ales: în Low Profile vă puteţi apropia de ţintă pentru a o asasina discret (de obicei din spate) şi pleca de la locul faptei fără să vă ştie cineva, în timp ce în High-profile vă veţi repezi direct în gâtul sărmanului om pentru a-i curma zilele. Pentru atacuri la distanţă veţi avea la dispoziţie un număr limitat de cuţite (care creşte pe măsură ce redobândiţi rangurile pierdute), dar puteţi „împrumuta” altele de la bătăuşii care umblă fleandura prin oraşe. Şi nu, arbaleta din trailere nu este prezentă. Ca notă personală, cuţitele sunt poate cea mai folositoare armă din joc alături de cel retractabil, acurateţea lor fiind de 100% dacă luaţi în colimator ţinta (Target Lock), eliminarea arcaşilor de pe acoperişuri devenind astfel extrem de facilă. Ce-i drept, nimic nu se compară cu sentimentul pe care-l ai când bagi lama-n ei up close and personal.

Conform teoriei, pe lângă planificarea asasinării propriu-zise, ar trebui să vă gândiţi şi la cum veţi scăpa de la locul faptei, ideal fiind să eliminaţi arcaşii de pe acoperişuri pentru a fugi cât vă ţin plămânii fără să alergaţi în zig-zag, sau să salvaţi cetăţenii bruscaţi, dar teama de soldaţi va dispărea în secunda în care veţi primi înapoi abilitatea de contraatac. Motivul e simplu: lupta în Assassin’s Creed emulează bătăile de „karate” din filmele kung-fu care erau la modă acum mulţi ani, în care eroul nostru este înconjurat de inamici, dar nu este atacat decât de unul singur pe rând (asta cam până pe la jumătatea jocului). Pentru a putea lovi pe cineva, trebuie să folosiţi Target Lock, după care începe balul: practic, tot ce trebuie să faceţi e să aveţi răbdare şi să folosiţi tehnicile de counter-attack, counter-grab sau dodge la momentul oportun, acesta însemnând în 99% din cazuri începerea animaţiei pentru mişcarea respectivă a inamicului. Dacă vedeţi că vrea să vă ia de gât, folosiţi counter-grab exact când pune mâna pe voi, dacă ridică sabia folosiţi cu încredere dodge sau counter-attack.

De pe la mijlocul jocului însă lucrurile devin ceva mai complicate, deoarece numărul gărzilor este sensibil mărit şi îşi fac apariţia şi comandanţii, sau, mai rău, Templierii. Aceştia nu sunt la fel de bătuţi în cap precum subordonaţii lor, ştiu să vă „spargă” defensiva şi stăpânesc foarte bine tehnicile de contraatac pe care le folosiţi şi voi. Pe lângă asta, veţi fi atacaţi din mai multe direcţii în acelaşi timp, dar cu puţină atenţie puteţi să scăpaţi cu faţa curată şi din aceste situaţii. Dacă însă nu staţi bine cu reflexele şi nici nu vreţi să ajungeţi ca individul din imagine, singura soluţie e s-o rupeţi la fugă şi să scăpaţi de potera de pe urmele voastre. Acest lucru este însă mai greu de realizat decât vă închipuiţi, deoarece toate personajele din joc au ca bază (din punct de vedere tehnic) scheletul lui Altair, ceea ce înseamnă că tot ce face asasinul nostru pot să facă şi ei. Cu alte cuvinte, până şi un Templier cu ditai coiful pe cap şi cu Paloşul Mântuirii în mână vă poate fugări pe acoperişuri de n-o să înţelegeţi nimic, cu tot cu schemele voastre de free-running.

Însă nu doar asasinatele sau acţiunile în High Profile vă pot băga în belele, ci şi anumite elemente neprevăzute de pe străzile oraşelor, adică cerşetorii, beţivii şi cetăţenii un pic „duşi cu capul”, pe care eu îi alint Looney Toones. Beţivii şi Looney Toones vă vor îmbrânci dacă treceţi prea aproape de ei, şi cu toate că primul impuls al vostru va fi să le luaţi gâtul, nu e o idee foarte bună, în special dacă sunt soldaţi în jur şi mai ales că nu aveţi voie sub nicio formă să răniţi o persoană nevinovată, oricât de enervantă ar fi. Cerşetorii în schimb sunt o cu totul altă poveste, deoarece se vor ţine de voi ca lepra: „Te rog domnule, câteva monede / N-am mă, dispari! / Hai te rog frumos, doar câteva monede / Mă n-auzi că n-am? / Nu, tu nu înţelegi, sunt bolnavă, săracă şi mi-e foame! / Femeie, nu’s o persoană violentă de felul meu, dar şi când ţi-oi da una după ceafă…”. Cel mai enervant e că cerşetorii se bagă în faţa voastră şi vă îngreunează extrem de mult deplasarea, lucru valabil şi pentru mulţimea de oameni. Asta poate ridica unele probleme când vreţi să fugiţi, dar la fel de bine puteţi să băgaţi umărul la înaintare (Tackle) pentru a lovi lumea şi încurca soldaţii care vă aleargă.

Cursele de urmărire sunt de altfel unele dintre cele mai antrenante momente din joc, mai ales că vi se oferă şi posibilitatea să folosiţi aşa-numitul Chase-cam pentru a vedea cum sunteţi alergaţi de jumătate din garnizoana din Acra. Pentru a ieşi cu faţa curată totuşi, trebuie să dispăreţi din câmpul de vedere al soldaţilor (fie prin free-running, fie folosind ajutorul dat de rudele cetăţenilor pe care i-aţi salvat) şi să vă ascundeţi rapid, fie că vă aruncaţi într-o căpiţă de fân, vă aşezaţi pe o bancă, vă alăturaţi unui grup de călugări sau folosiţi ca ascunzătoare „grădinile” de pe acoperişuri. Totul ok în teorie, dar personal mi s-a părut extrem de stupidă ideea ca soldaţii să nu verifice şi grădinile, mai ales că uneori veţi ajunge în vârful unei clădiri de unde nu puteţi sări fără să vă rupeţi gâtul la aterizare. E drept că faţă de versiunea de Xbox 360 de exemplu nu vă mai puteţi preface că sunteţi călugăr pe acoperiş pentru a scăpa de ei, dar totuşi. Ca soluţie extremă, asasinii mai temerari pot încerca să escaladeze rapid un View Point pentru a se arunca într-o căpiţă de fân, folosind procedeul numit Leap of Faith, lucru pe care-l puteţi face şi dacă pur şi simplu vreţi să ajungeţi rapid la nivelul solului după ce aţi studiat împrejurimile.