Assassin’s Creed – Xbox 360 Review

Assassin’s Creed – Xbox 360 Review

  De fiecare dată când joc un titlu produs de Ubisoft, mă aştept ca la un moment dat totul să se ducă de râpă. Este imposibil să nu dea cu bâta-n baltă şi să distrugă frumuseţe de proiect. De fapt, aceste momente frustrante sunt o marcă a publisher-ului francez, un soi de lait-motiv pentru toate jocurile sale. Dacă nu există, atunci titlu respectiv nu e produs de ei. Să nu mă înţelegeţi greşit. Assassin’s Creed nu este deloc un joc neatrăgător sau prost realizat, ci din contră, se vede că pe undeva a existat şi "a woman’s touch". Din nefericire însă, o simplă atingere nu a fost suficientă pentru a insufla viaţă acestui titlu, ci doar pentru a-l anima un pic şi a-l omorî de tot în ultimele capitole. E ca într-o căsătorie. Aparent femeia îţi dă putere, însă e doar o iluzie, pentru că la final tot ea te şi omoară. Eu chiar nu pot să înţeleg acest fenomen. Aparent, o parte din joc, cam două treimi, e realizată de oameni capabili, ca apoi restul să fie încropit de nişte maimuţe. Se vede de la o poştă că nu au putut rezista tentaţiei de a nu dărâma ceea ce au construit în primele nivele. E ca şi cum toată echipa de dezvoltare ar fi strigat în cor "Jade, te rugăm frumos, putem să facem praf jocul pe ultima sută de metri? Pleaaaaaase!"
       Dar să ne calmăm, să mai luăm o gură de cafea şi poate tonul se va mai îmbunătăţi pe parcurs. Pentru cei mai curioşi dintre voi, o să vă confirm încă de la început că tenta SF a poveştii este foarte bine gândită şi implementată, având în vedere că vor mai fi încă două continuări ale jocului. "The facts were these", ca să citez dintr-un serial favorit: Asasinii şi Templieri au o râcă ce durează de secole. Templierii vor o nouă lume, modelată conform viziunii lor. Asasinii vor pace, însă nu prea au ei treabă cu politica. Templierii sunt bine infiltraţi şi au oameni dintre cei mai importanţi de partea lor. Sună familiar?
       Numele protagonistului este Altair ("Zburătorul" în limba arabă şi un semn nefast în astrologie), unul dintre cei mai buni dar şi cel mai arogant asasin în viaţă. În 1191. Din păcate pentru tine, o misiune se termină prost, iar Altair este pedepsit de către Marele Maestru, fiind forţat să treci printr-o experienţă asemănătoare cu moartea pentru a renaşte şi a redeveni student, pentru a relua învăţăturile frăţiei. Lista celor nouă persoane pe care trebuie să le omori este astfel o călătorie iniţiatică în care personajul nostru reînvaţă crezul frăţiei şi realizează că, aşa cum spunem noi, nu tot ce zboară se mănâncă.

       Jocul îşi face foarte bine treaba şi te prezintă ca pe un personaj care pe de o parte face voia stăpânului său, însă pe de altă parte îşi pune o serie de întrebări care îl duc în cu totul alt sens decât cel impus de frăţie.  Un joc în care te transpui atât de uşor în hainele unui personaj este un joc bun, indiferent de gen, bug-uri sau decizii de design idioate.
       Povestea începe în Masyaf, oraşul în care se află fortăreaţa asasinilor. De aici, Altair călătoreşte prin Regat (Kingdom of Jerusalem) pentru a ajunge în cele trei oraşe în care se vor petrece evenimentele din joc – Damasc, Ierusalim şi Acra – fiecare oraş având trei districte: Poor, Middle şi Rich. Cum lista neagră conţine nouă persoane, iar în total sunt nouă districte, cred că e destul de clar că vei fi nevoit să le accesezi pe rând, pe măsură ce execuţi fiecare personaj.

   După ce dobori ţinta, te vei întoarce în Masyaf pentru a-ţi recăpăta o parte din abilităţi sau arme şi pentru a discuta situaţia cu Marele Maestru Al-Mualim. Din fericire, acest lucru se întâmplă fără ca tu să mai fii nevoit să străbaţi Regatul de la un capăt la altul. Pe de altă parte, necesitatea unei zone tampon dispare, asta deoarece nu există misiuni în care eşti nevoit să omori sau să cauţi pe cineva aici. Există într-adevăr un achievement care presupune execuţia a 60 de cavaleri templieri, iar o parte dintre ei se află în această zonă, însă în afară de asta, jocul nu are neapărat nevoie de ea.
        Regatul leagă toate oraşele, fiind şi prima locaţie în care te caţeri pe o clădire. Harta este acoperită echivalentul fog of war, singura modalitate de a o îndepărta fiind să te caţeri pe clădirile înalte marcate ca Points of View şi să "sincronizezi" harta pe care o ai cu realitatea din jurul tău. De fapt, acest tip de acţiune trebuie să fie prioritatea numărul unu, pentru că odată descoperită harta, în oraşe îţi apar şi misiunile care îţi furnizează informaţii referitoare la persoana pe care trebuie să o execuţi. Aceste misiuni pot fi descoperite şi plimbându-te prin oraş, însă pe lângă faptul că îţi ia foarte mult timp, în ultimele misiuni soldaţii sunt foarte irascibili şi la cea mai mică greşeală au şi sărit pe tine. De notat că mersul pe acoperişuri este extrem de sănătos în Assassin’s Creed, iar dacă ţineţi şi lama pregătită, puteţi să omorâţi gărzile dintr-o singură mişcare.
       Aşa zisul free running este un concept foarte bine implementat. Păcat că direcţia în care o ia Altair e complet aiurea. Poziţionarea camerei de multe ori este greşită, iar direcţia se schimbă odată cu ea. Butonul care ar trebui să te facă să te agăţi de marginea unui zid şi să te ridici în mâini funcţionează numai dacă ai camera poziţionată în spatele lui Altair. Dacă vrei să vezi cine te urmăreşte şi în acelaşi timp să execuţi o astfel de mişcare, ghinion de neşansă. Pur şi simplu nu merge. De multe ori Altair nu răspunde la comenzi, direcţia problematică fiind înainte sau sus (stick-ul stânga împins în faţă), iar atunci când o face, rugaţi-vă să nu aibă lag (o scurtă întârziere a mişcării personajului faţă de comanda care i se dă). Acelaşi lucru se întâmplă uneori şi în luptă, când pur şi simplu reacţionează prea târziu, însă mai avem ceva până ajungem acolo.

       Odată ce te obişnuieşti să alergi pe acoperişuri, nici nu îţi mai vine să te întorci la nivelul solului. Sus e linişte, jos e zgomot, sus nu e nimeni, jos e forfotă, sus sunt foarte puţini soldaţi, jos colcăie de viermi, inclusiv de templieri. Misiunile însă nu se pot accesa "de la etaj". Trebuie să cobori printre muritorii de rând ca să poţi începe o misiune de furtişag, tras cu urechea sau interogare. Prima presupune furtul unei hărţi sau scrisori, lucru inutil pentru că nu există inventar în Assassin’s Creed, deci nu poţi consultă harta sau citi scrisoarea. La sfârşitul misiunii ţi se spune în mare ce a aflat Altair, iar faptul că jocul rulează pe o consolă este o scuză puerilă. Cel de-al doilea tip de misiune presupune trasul cu… urechea la o discuţie privată. Stai pe bancă, apeşi un buton, ăia spun ce au de spus şi gata, misiunea îndeplinită. Interogatoriul este cea mai interesantă metodă de a afla informaţii, asta deoarece presupune filarea nefericitului până când acesta se află într-un loc mai puţin populat, unde poţi să-l cafteşti bine de tot până când se decide să scuipe tot. La final scuipă sânge, pentru că îl scuteşti de tortura care i-ar fi fost aplicată de stăpânul său.
       Orice investigaţie conţine maxim şase misiuni, însă ai nevoie doar de două sau trei dintre ele pentru a putea accesa misiune principală, eliminarea ţintei. Aici intervine problema pe care am menţionat-o la început. În cazul primelor şase ţinte există clar posibilitatea de a le omorî pe ascuns, fără să dobori nici o gardă pe parcurs. Bineînţeles că odată doborâtă ţinta, ai toţi soldaţii din preajmă pe urmele tale, însă până acolo ai posibilitatea să ajungi în locaţia respectivă în cel mai silenţios mod posibil.