Battlefield: Bad Company 2 Review

Battlefield: Bad Company 2 Review

Am ajuns să fiu convins de faptul că EA DICE nu se joacă cu zarurile. Titlurile lor sunt bine gândite pe hârtie şi relativ ok executate - Mirror's Edge de exemplu m-a convins că ştie ce-i ăla avânt şi că inerţia pe care o resimte protagonista odată ce s-a pus în mişcare afectează şi entuziasmul jucătorilor care au prins gustul sprintului neconvenţional.

Seria Battlefield e una dintre cele mai apreciate în domeniul multiplayer FPS-urilor datorită hărţilor enorme şi a numărului generos de combatanţi pe metru pătrat, iar joaca aceasta de-a răzbelul în mulţi pe reliefuri nedecupate nu doar că incită, dar şi antrenează abordarea tactică în detrimentul adrenalinei şi agresivităţii FPS-urilor mai înguste ca desfăşurare.

Mai mult, spinoff-ul Bad Company ne-a arătat, cred eu, că atunci când combini reţeta Battlefield cu elemente precum clădiri destructibile şi o arhitectură ce încurajează ambuscade la capăt de uliţă poţi miza pe un sentiment de „best of both worlds”.

Cel dintâi Bad Company părea mai degrabă o parodie cu buget de blockbuster decât un drum nou, dar să nu vă zboare gândul la cele ieftine şi dezgustătoare ce par să iasă în fiecare an sub numele de „<<GENRE>> Movie”. Nu – a fost una creată cu suficient bun-gust încât să înţelegem atât paralela faţă de materialul-sursă, cât şi direcţiile noi spre care ne-a împins studioul suedez. Personajele principale, deşi unidimensionale, au avut destulă vervă încât să nu le uit nici acum, doi ani de la lansare, iar accentul puternic pe explozii şi traforaj de uşi prin ziduri mi-a ţinut adrenalina la punctul de fierbere în multiplayer.

Apoi a venit 2010 şi cu el o continuare disponibilă şi pentru PC. La prima vedere, un indigo tras peste Modern Warfare cu conturul inconfundabil al unui titlu din seria Battlefield. La a doua vedere, puţin mai mult, aşa că dacă vă aşteptaţi la un joc dinamic şi incisiv precum MW3, opriţi-vă din citit. Hibridul acesta încă e guvernat de regulile DICE, reguli care nu doar încurajează, ci impun versatilitatea şi gândirea tactică.

Aici, reculul e recul. Aici, pădurea e numai bună pentru strecurat, ambuscade şi picnicuri cu mortiere. Aici, clădirile înseamnă adăposturi doar atâta timp cât nu ţi se prăbuşesc în cap. Aici e război.

Introducerea obligatorie de cinci ore

Voi renunţa în curând la a numi campanii modurile single-player scurte, de unică folosinţă. Majoritatea definiţiilor trădează acest cuvânt ca implicând ceva de durată, intens şi ameţitor, în timp ce aşa-numitele campanii din majoritatea FPS-urilor recente nu servesc decât ca aperitiv de scurt-metraj (vorba vine) pentru adevăratul miez, multiplayer-ul. Iar Bad Company 2 nu face excepţie, din păcate, rezultatul fiind că introducerea obligatorie de cinci ore este încărcată cu răsturnări de situaţie şi momente cinematice, dar este destul de uşoară şi compactă, lăsând (ca şi MW2) loc pentru încă o porţie-două de acţiune furibundă.

O primă misiune introductivă, văzută din perspectiva Companiei Bravo în cel de-al Doilea Război Mondial, ilustrează obiectul conflictului prezent. După care, un salt temporal în prezent ne îndeasă iar în cizmele murdare şi umede ale aceloraşi coate-goale care sperau să scape cu o cantitate sănătoasă de aur la sfârşitul lui Bad Company. Tipic pentru caracterul lor deopotrivă stângaci şi nesăbuit, protagoniştii sunt capturaţi şi pedepsiţi cu încă un termen deprimant în cea mai periculoasă companie de la gaşca lui Tom Hanks încoace.

Aşa că Haggard (texanul pitoresc), Sweetwater (ochelaristul fricos), Redford (bravul căpitan) şi Marlowe (eroul tăcut) sunt din nou prinşi în mijlocul unui conflict pe care nu l-au cerut şi pe care nu fac decât să îl înrăutăţească.

Accentul cinematografic este similar cu cel din Modern Warfare 2, dar este mai cursiv şi bine legat (poate şi datorită faptului că nu se schimbă perspectiva de la o misiune la alta şi nu moare fiecare personaj înainte să afli cum îl cheamă). De asemenea, hărţile sunt mai bogate în vegetaţie şi decor natural decât în cazul concurenţei, iar acţiunea nu se împiedică de inconveniente idioate cum ar fi, să zicem, realitatea cotidiană.

Unde-s mulţi, muniţia scade

Deloc surprinzător, latura de multiplayer include sistemul de player progression bazat pe experienţă, levelling şi deblocarea diverselor arme, gadgets şi bonusuri. Cum funcţionează efectiv nu cred că e un mare mister, dar consider că e destul de relevant faptul că acţiunile care îţi aduc experienţă aici pun accent pe ajutarea echipei şi câştigarea meciului în detrimentul gimnasticilor individuale.

Ba mai mult, trebuie să munceşti puţin şi înainte să ai acces la uneltele care definesc clasele – Medicul nu are defibrilatoare sau trusă de prim-ajutor de la bun început, Inginerul nu poate repara vehicule sau plasa mine antitanc, un Recon trebuie să tragă o vreme de fiare înainte să i se pună în braţe cea mai de preţ tinichea dintre toate (mortiera), în timp ce Assault o să aibă nevoie de nişte kill-uri la bord ca să aibă acces la cutia care oferă muniţie aliaţilor.

Cu toate astea, grind-ul de „adaptare” nu e din cale-afară de agasant, pentru că există o perioadă iniţială în care oricum trebuie să te obişnuieşti cu fizica şi sistemul de ţintire. Reculul se simte mult mai acut decât în Modern Warfare 2 – tirul foc cu foc este obligatoriu în majoritatea cazurilor, iar estimarea traiectoriei joacă şi ea un rol important atunci când vrei să-ţi elimini adversarul fără a-i da o şansă să răspundă în aceeaşi manieră.

Deoarece gloanţele se supun gravitaţiei şi nici nu mai ajung instantaneu la destinaţie, ţinta trebuie ajustată corespunzător, ceea ce adaugă o dimensiune interesantă luptelor şi transformă Bad Company 2 în ceva mai complicat decât un adventure point-and-click. La fel de important e că funcţia „prone” nu mai există, ceea ce reduce din camping (ar fi extrem de greu în anumite instanţe, luând în considerare şi costumul de camuflaj Recon, să vezi un inamic tolănit între boscheţi). Iar având în vedere obiectivele şi stilul de joc, consider că prone-ul nici n-ar fi servit altcuiva decât camperilor.