Brothers in Arms: Hell’s Highway Review

Brothers in Arms: Hell’s Highway Review

Considerând câte jocuri au folosit până acum cel De-al Doilea Război Mondial ca fundal, am putea crede că era lui a apus demult. Asta deoarece jucătorii (teoretic) sunt sătui până la refuz de noi titluri avându-i ca protagoniști pe eroii americani atotputernici, care luptă împotriva naziștilor cotropitori.

Ei bine, producătorii nu ne slăbesc deloc şi se încăpăţânează să lanseze în continuare jocuri bazate pe această temă prăfuită, doar-doar or mai obţine şi ei un profit. Ce-i drept, unii dintre ei sunt motivaţi de faptul că vor să continue o poveste, cum este cazul de faţă.

Despre seria Call of Duty s-au scris vrute și nevrute, ea beneficiind de un real succes încă de la lansare, în vreme ce Brothers in Arms a fost ceva mai criticată. Și chiar dacă nu a fost perfectă pentru gusturile multor jucători, Brothers in Arms a rămas totuși în amintire ca o serie ce oferă o abordare mai “serioasă” și mai realistă față de concurență. Totuşi, chiar dacă nu s-a bucurat atât de mult de lumina reflectoarelor, ea a avut vânzări suficient de bune pentru a justifica lansarea celui de-al treilea titlu.

Firul epic din Hell’s Highway urmăreşte operațiunea “Market Garden”, clasificată drept cea mai mare operațiune aeropurtată din istoria forțelor Aliate, care la vremea ei s-a dovedit un fiasco total. Planul măreț al Mareşalului Montgomery era să încheie războiul înainte de Crăciunul lui ’44 capturând o autostradă strategică ce ducea chiar în inima Germaniei.

Numai că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea de pe front, iar soldaţii Aliaţi au fost cei care au plătit scump, mai ales în condițiile în care naziștii aveau în zonă divizii de tancuri şi infanterie foarte bine pregătite. De altfel, Market Garden a fost ultima mare victorie câștigată de către naziști înainte de terminarea războiului.

Astfel, jucătorii vor intra din nou în pielea sergentului Matt Baker pentru a-și conduce fraţii de arme din compania 101 Aeroportată. Un lucru bun e că pentru a juca Hell’s Highway nu este neapărat necesar să terminaţi jocurile precedente ca să înţelegeţi ce se întâmplă, însă cei care le-au jucat vor fi în mod evident mult mai familiarizaţi cu personajele şi vor prinde mai uşor elementele mai subtile.

Acţiunea începe cu o scurtă recapitulare a punctelor importante din celelalte titluri ale seriei, prin prezentarea personajelor cheie, precum și a fantasmelor care-i bântuie pe protagoniști (deja infamul pistol blestemat – cadou făcut de tatăl lui Baker fiului), lucruri care însă tind uneori să fie exagerate pentru un astfel de joc (fiind mult mai indicate pentru FEAR de exemplu).

Şi oare cum se putea realiza acest lucru mai bine decât cu ajutorul unor filmulețe create cu engine-ul jocului? Din păcate, acestea mai mult deranjează la un moment dat, fiind mult prea lungi și plictisitoare, mai ales că unele dintre ele au un mare minus – nu pot fi sărite. Cu alte cuvinte, dacă muriţi după o secvenţă cinematică mai „încăpăţânată” şi nu aţi avut inspiraţia să salvaţi în prealabil, trebuie s-o revedeţi în întregime.

Cut-scene-urile mai sunt sabotate în parte şi de vocile personajelor, care sunt lipsite de intonaţie. Lucru care „se simte” în mijlocul unei lupte, sau chiar mai rău, când există situaţii sentimentale în care vreun camarad se stinge tragic din viaţă.

Ce-i drept, secvenţele cinematice conturează cu succes atât personalitatea personajului principal, cât şi cea a celorlalţi coechipieri, creionând destul de bine atmosfera de război, la care contribuie şi efectele sonore bine realizate. De la zgomotul armelor, până la proiectilele tancurilor și tunurilor anti-tanc, totul este recreat cu grijă în cele mai mici detalii.

Engine-ul folosit este tot Unreal, de data aceasta cu numărul trei în coadă. Mediul înconjurător este în majoritate distructibil (mai puţin clădirile), obiectele din decor zboară în toate părțile când încep să fie aruncate grenade sau se foloseşte bazooka, iar peisajele Olandei te pot lăsa gură cască, alături de redarea aproape exactă a zonelor în care au avut loc confruntările din realitate. De notat că nivelul de „gore” este destul de ridicat, iar în momentul în care reuşiţi un „kill” mai deosebit, o cameră specială vă va prezenta în slow-motion rezultatele.

Există însă şi probleme. În primul rând, intensitatea culorilor este prea puternică şi jocul pare uneori mai degrabă un desen animat decât un shooter realist care vrea să ne emoţioneze. În al doilea rând, nici iluminarea nu este strălucită, realismul şi imersiunea având din nou de suferit din această cauză. Măcar animațiile şi feţele personajelor sunt bine realizate, cele din urmă fiind foarte „fotogenice” în timpul cut-scene-urilor.