Call of Duty: Black Ops Review

Call of Duty: Black Ops Review

Era o vreme când apreciam ideea de franciză. Mi se părea că ataşamentul faţă de anumite standarde, aprofundarea unor noţiuni familiare şi ocazia de a continua sau dezvolta un univers descris anterior erau motorul care alimentează un trademark. Mi se părea că pot avea încredere în ceva cu pedigree şi că lucrurile de firmă vin cu o garanţie de calitate superioară. Credeam în puterea licenţei şi în conservarea unor valori în trust.

Apoi am împlinit 7 ani.

Să fim serioşi. Francizele au fost înfiinţate pentru un singur motiv. E vorba de bani. E o industrie, fie ea şi industria plăcutului, divertismentului şi nu dă nimeni o ceapă degerată pe ceva atât de imaterial ca respectul sau respectarea unor standarde imaginate de fani. Nu e vesel şi nu e trist – e un fapt al vieţii şi trebuie luat ca atare. Poate vă aşteptaţi la o explicaţie mai spectaculoasă, dar adevărul nu trebuie să fie spectaculos. Adevărul trebuie să fie palpabil, la îndemână. Şi adevărul e că trebuie să fii naiv să crezi că ţi se datorează ceva din partea industriei divertismentului digital. De aceea găsesc ridicolă indignarea omniprezentă pe forumuri.

Asta nu înseamnă că cel mai recent Call of Duty e un pas înainte. E pur şi simplu un produs logic dacă scopul e să încasezi nişte bani. Ori luând aceste lucruri în considerare, Black Ops putea la fel de bine să fie numit Modern Warfare 2.5. Noutăţile pe care le aduce ţin de funcţionalitate şi detalii, dar dacă mijeşti ochii o să vezi acelaşi peisaj. Aşa că dacă MW şi/sau MW2 te-au lăsat rece, opreşte-te din citit aici.

În caz că ai continuat, trebuie să accepţi în primul rând că vorbim în esenţă de o ediţie nouă a unui joc vechi. Priveşte lucrurile aşa: dacă nu ţi-a plăcut un film vechi, care sunt şansele să te dea pe spate un remake?

În pană de gloanţe

Până acum au apărut mai multe shootere de război decât au fost războaie. Cam fiecare eveniment istoric şi-a găsit punerea în scenă într-un colţ de Medal of Honor/Call of Duty/Nume vag eroic scos parcă dintr-o melodie de Sabbathon. Producătorii s-ar fi aflat într-un mare impas dacă n-ar fi luat lecţii de la Michael Bay, Baronul Munchausen şi programa de istorie a sistemului şcolar din România – dacă fabulezi destul, orice pălăvrăgeală de bancheri se poate transforma într-o epopee incitantă. Plus explozii. Nu uita să adaugi explozii.

Astfel, Black Ops se desfăşoară în zonele fierbinţi ale celui mai lipsit de conflicte segment din istoria umană de la inventarea înjurăturii încoace: Războiul Rece. Asta însă nu scade din intensitatea filmului de acţiune ilustrat: masacrul din Golful Porcilor se desfăşoară ca un film cu Eric Bana, gulagurile sunt nişte grădiniţe cu program flexibil şi ofiţerii nazişti din flashback-uri nu pot să reziste cinci minute fără să gazeze pe cineva. Nu, serios. E modul Activision de a se spăşi pentru nivelul cu aeroportul din MW2.

Dincolo de momentele Kodak ale poveştii, animate de altfel foarte convingător şi intens, campania e o rostogoleală înfiorător de liniară. Structura e o serie de povestiri în ramă cu durata totală de circa 8 ore pe care le veţi petrece împuşcând cam tot ce răcneşte în limbi străine, fiecare misiune fiind evocată ca o amintire în timpul unui interogatoriu sub tortură.

Vizual, momentele în care aluneci pe sfoară, te arunci în slow-motion prin acoperişuri sau înghiţi bocanci înzăpeziţi sunt senzaţionale. Există însă două probleme – o dată că e atât de scriptat totul, încât simţi că nu participi deloc la ceea ce ar trebui să fie până la urmă o experienţă interactivă. Mai mult, poţi da peste nişte rateuri de declanşare a evenimentelor de rămâi perplex.

„Păi bine bă, Call of Duty a fost dintotdeauna scriptat la sânge”. Ştiu, dar când un camarad se repede la o balustradă şi începe să tragă de nebun, iar un inamic apare în spatele lui, împinge un dulap şi începe să te împuşte pe tine, neavând nicio treabă cu duşmanul aflat la 1m de el, parcă ţi se cam ia de atâta scriptare. La care se adaugă faptul că avansezi parcă printr-un tunel nesfârşit, punctat ocazional de momente “gauntlet”. De fapt, mă şi întreb de ce mai ai în dotare mişcarea de strafe, când level design-ul aduce mai degrabă a Virtua Cop (sau orice rail shooter) decât, să zicem, Quake.

Minigame-urile din titlurile anterioare (bombardamentele ghidate, controlul rachetelor) sunt aici înlocuite de o secvenţă foarte scurtă, similară cu un joc de tactică sau variaţiile obligatorii de genul — pilotarea unui elicopter şi alte dispozitive motorizate înarmate. Dar în rest, cum ziceam, rail shooter întrerupt mult prea des de secvenţe în care controlul ţi-e smuls din mâini.

Cu toate astea, campania e ceva mai lungă decât în ultimele titluri, sau shootere în general. Te plimbă prin mai multe perioade şi zone geografice, ajustate adecvat senzaţiei de Război Rece încălzit prin explozibil plastic. Vietnam-ul preia atmosfera din Platoon al lui Oliver Stone (cu tot cu Rolling Stones) şi toată şaorma belică e învelită într-un twist psihedelic.