Call of Duty: World at War – RePlay Review

Call of Duty: World at War – RePlay Review

Cunosc deja un număr destul de ridicat de indivizi care au spus că dacă mai văd un singur shooter având ca fundal unul din cele două Războaie Mondiale, or să o cam ia razna. Personal, mi se pare atât de evident şi de nesecat acest izvor de inspiraţie pentru majoritatea producătorilor, încât nu mai bag în seamă prea tare tema şi încerc să judec exclusiv şi excesiv conţinutul. Asta chiar dacă am văzut de atâtea ori lupta de la Stalingrad încât îi ştiu fiecare metru de ţărână cu lux de amănunte.

Pe de altă parte, câteva francize s-au remarcat prin faptul că au monopolizat într-un mod oarecum fericit subiectul, printre care Medal of Honor, Brothers in Arms şi în special Call of Duty.

Hai la ros!

Am jucat cu rigurozitate toată seria CoD, mai puţin Call of Duty 3 (cel pentru console) şi pot afirma că pentru mine cel puţin, acestea sunt cele mai atmosferice şi, prin extensie, cel mai reuşite shootere WW2. Iar aici vorbim despre ambele componente, single-player şi multiplayer.

Ştiu că unii pasionaţi de Medal of Honor sau Battlefield vor fi tentaţi să mă contrazică. E dreptul lor, până la urmă, deoarece gusturile nu se discută. Se pare însă că cei de la Activision nu au fost foarte mulţumiţi de Modern Warfare-ul care s-a strecurat într-o serie pe teme istorice, aşa că au luat engine-ul din MW, i-au montat 2-3 shadere de-ţi fac ochii praştie şi au lansat repede un joc nou.

Şi contrar opiniei generale, iată că încă mai e de ros la acest os. De data aceasta, e vorba despre întâlnirile de gradul III între americani şi japonezi prin junglele estului, respectiv o versiune uşor adaptată a filmului Enemy at the Gates şi Fuga prin Porumb a armatei germane, încercând să scape de răzbunarea Mamei Rusii pentru masacrul de la Stalingrad. Cu alte cuvinte, misiunile sunt amestecate într-un fel de campanie de sfârşit de Al Doilea Război Mondial.

Vei juca când cu americanii, când cu ruşii, când în Europa, când în Asia şi Pacific. Aşa că nu avem de-a face cu o poveste clară, ci cu câteva evenimente remarcabile care constitue un fel de capăt de serie din care au făcut parte CoD şi CoD 2. Subliniez faptul că nici acest Call of Duty nu se dezminte. Ba din contră, duce seria extrem de sângeros mai departe, lucru care a făcut-o pe Lara să se întrebe – „Cine ar mai putea avea chef de război după World at War?!”, după vreo câteva ore de joc.

Dezmembrări

Atmosfera este ca de obicei imposibil de confundat. Aceaşi nebunie, acelaşi rol de carne de tun pe care-l ai, aceleaşi obiective care pe nivel maxim de dificultate storc untul din tine. Pe lângă asta, a apărut un element care îi va şoca pe mulţi: violenţa. În fine, oamenii sunt dezmembraţi corespunzător, iar un tir bine ţintit îi lasă fără picioare, mâini… sau fără nimic, dacă se foloseşte o grenadă. Este unul dintre puţinele jocuri care abuzează de realism în ceea ce priveşte fragilitatea fizică a omului.

Dar nu o să vedeţi prea mult sânge pentru că, oarecum contrar a ceea ce ştiţi din alte jocuri, nu avem decât vreo 5-6 litri în vene, care circulă la o presiune mult prea scăzută încât să ne iasă fântâni arteziene din artere atunci când suntem dezmembraţi în diferite condiţii pe care nu le doresc nimănui. Că pulsează un pic când o arteră e secţionată, că se formează o baltă roşie în urmă, asta e perfect adevărat. Însă World at War nu exagerează, fiindcă nici nu are nevoie.

Prima dată când am luat un automat de calibru mare în mână şi am retezat picioarele unui neamţ care săracul se retrăgea, mi s-a făcut un gol amarnic în stomac. Şi e ciudat pentru mine, fost student la medicină, cu destule cadavre disecate la activ. Ori dacă am simţit asta într-un joc 3D, vă întreb, oare care sunt şansele să rămân întreg la minte după o experienţă reală, de război?!

În schimb, lipsa completă de umanitate a soldaţilor japonezi m-a dezgustat, ea fiind fals prezentată şi un rezultat evident al culturii vestice refractară şi ignorantă faţă de cea estică. Asta comparativ cu experienţa superbului film al lui Clint Estwood, Letters from Iwo Jima. Ca o paranteză, mi-a amintit în mod trist de soarta unei populaţii extrem de evoluată spiritual, indienii nord-americani, care a fost pur şi simplu judecată greşit şi adăugată pe conştiinţa extrem de pătată a multor americani. Ciudat e că obiceiul se menţine, lucru care poate însemna involuţie sau interes politic.

În spatele frontului

Revenind la teoria seriei CoD, al doilea lucru original pentru ea în cazul lui World at War este introducerea modului cooperativ pentru single-player. "Problema" lui este faptul că bate de departe modurile clasice multiplayer ale jocului.

Majoritatea sunt de părere că modelul co-op adus în atenţia lumii de Serious Sam şi disponibil acum în titluri precum Gears of War, Left 4 Dead sau Red Alert 3, este şi va fi întotdeauna unul de succes. Şi asta pentru că PvP-ul, în orice formă disponibilă, se pare că nu-i atrage pe foarte mulţi. Ideea în sine de a „ucide” un personaj 3D, care într-o formă abstractă dispune de suflet, nu e pe gustul tuturor.

Dar când e vorba de lupta împotriva unor personaje „evil” aflate sub atenta oblăduire ai AI-ului, lucrurile iau o întorsătură suficient de nevinovată încât nimeni să nu ajungă să simtă vreo mustrare de conştiinţă când omoară hoarde de inamici împreună cu prietenii.

De aceea, nici nu trebuie să ne surprindă faptul că modul co-op în care trebuie să rezişti cât mai mult alături de prietenii tăi împotriva unor hoarde din ce în ce mai periculoase de zombie este una dintre cele mai populare alegeri când vine vorba de multiplayer-ul din World at War.