Call of Juarez: Bound in Blood Review

Call of Juarez: Bound in Blood Review

E greu să descrii cu exactitate ce anume trezeşte în tine un film western. Pentru că genul fie îţi place, fie nu. Mă gândesc la un film recent, "Apallosa", pe care personal l-am considerat un western clasic de calitate foarte bună. Din păcate, a fost primit destul de prost de critică pentru că nu avea suficientă acţiune… prea puţini morţi. E adevărat că luptele călare, tâlharii ştirbi mexicani şi duelurile pistolarilor sunt specifice şi necesare, dar nu cred că doar aceste elemente definesc genul respectiv de filme. Trebuie să fie mai mult decât atât.

Aşa ajung la ceea ce este Call of Juarez: Bound in Blood: un film western interactiv de foarte bună calitate. Sunt sigur că producătorii au vrut să fie mai mult joc decât film, dar nu prea au reuşit. Şi tare mă bucură acest lucru. Dacă ar fi ieşit joc, probabil că ar fi fost făcute o serie de compromisuri legate de libertatea de mişcare, anumite aspecte ale poveştii sau modul în care interacţionează personajele între ele. O perspectivă sumbră, pentru că produsul final ar fi fost oarecum "denaturat".

Ce a rezultat în schimb este un produs interactiv care aproape că poate fi definit ca un "joc video", dar aşa cum este el văzut azi, nu cum era văzut acum 8 – 10 ani. Diferenţa e că întregul gameplay este modelat după poveste şi subiect, nu după modelul clasic de astăzi, în care engine-ul grafic şi funcţionalitatea dictează restul componentelor. Oricum, pentru uşurinţa în exprimare îl voi denumi tot "joc", ca să nu mă încurc în propriile idei.

Un lucru la care mă gândesc acum în paralel este că există disputa asta în lumea jurnalismului ”de specialitate” legată de necesitatea finalizării unui joc ca să-l poţi evalua cât mai corect. Eu sunt adeptul compromisului, conform căruia anumite titluri trebuie terminate, altele nu. Ambele jocuri cu Call of Juarez în nume sunt bazate pe storyline. Aşadar, ca să poţi scrie o critică despre poveste, trebuie să o duci până la capăt, altfel e ca şi cum ai scrie recenzia unei cărţi cu ea citită doar pe jumătate.

Drept urmare, am reuşit să termin Call of Juarez: Bound in Blood în ceva mai puţin de 15 ore (6,42 spune jocul, dar nu-l cred) şi am fost suficient de satisfăcut de final încât să mai vreau. Stând apoi şi reflectând, mi-am dat seama că single-player-ul este scurt… prea scurt. Una dintre cauze este faptul că efectiv partea de gameplay este aproape jenant de redusă. E vorba de doar câteva zone (nu le-am numărat, dar cred că sunt vreo 3-4 în total) pe care dacă ar fi să le parcurgi fără să leneveşti după filme, ai face-o în vreo 6 ore. Evident, e o prostie să sari peste filme, pentru că jocul îşi pierde sensul, exceptând cazul în care umbli după secrete.

Bound in Blood oferă totuşi o serie de aspecte oarecum interesante de gameplay, cum ar fi de exemplu faptul că în anumite misiuni poţi cumpăra arme cu dolarii şi aurul din buzunarele inamicilor. Sau că în două cazuri poţi chiar să-ţi alegi tu nişte misiuni pe care să le rezolvi liber pentru nişte dolari în plus, deoarece uneori misiunile se desfăşoară atât de intens, iar ceea ce cade de pe la inamici e atât de bine ascuns în iarbă, încât nu ai nervii să aduni tot ce-i de valoare (ca un fel de odă lui Fa). În rest, ţine de poveste.

Vestul sălbatic este recunoscut oficial şi neoficial ca partea de Americă ce se întinde la vest de râul Mississippi, zonă a cărei istorie este destul de acoperită de sânge, atât din cauza Legii Pământului, cât şi din cauza exterminării populaţiei băştinaşe, a indienilor americani. De asemenea, este una dintre cele mai exploatate perioade de timp de către Hollywood.

Iar în acest context ar fi cazul să ne amintim şi de cărţile lui Karl May, cu personajele lui atât de pitoreşti, precum Old Shutterhand, Winnetou sau de Ultimul Mohican al lui James Fenimore Cooper. Call of Juarez: Bound in Blood este o poveste tristă despre trei fraţi, unul preot, ceilalţi doi neleguiţi, uniţi prin sânge şi de nevoia de a supravieţui într-o lume nu foarte iertătoare, în care "norocul durează la fel de mult ca şi viaţa".

Vei avea astfel posibilitatea de a intra în pielea fraţilor Thomas şi Ray McCall, întrucât William (predicator), deşi este un personaj esenţial în poveste, nu prezintă interes ca şi gameplay, deoarece nu ştie decât să fugă, să povestească şi să ofere citate din Biblie. Ceilalţi doi McCall însă sunt dintr-un cu totul alt aluat.

Dacă Thomas este un drac de om, agil, cu ochi de vultur şi cu un talent extraordinar la agăţat şi dezonorat femei, Ray este ceea mai periculoasă specie de om pe care Vestul o poate oferi. El este cel mai pitoresc, dar şi cel mai crud personaj din joc, o maşină care ucide fără nici un fel de prejudecăţi şi care este total nenorocos la femei. Iar în Vestul Sălbatic, oamenii s-au ucis pentru 3 lucruri – Pământ, Aur şi Femei.