Cele 8 reorganizări teritoriale ale României din ultima sută de ani. Ponta propune o a noua

Dimensiune font:

| 18-09-2019 09:33

În decembrie 1918, stăteam așa: Transilvania avea 25 de comitate şi comune, Bucovina- 11 căpitănii fără personalitate juridică, Basarabia avea opt judeţe divizate în ocoale (gubernii), iar Vechiul Regat era împărțit în 37 de județe. De atunci, țara noastră a trecut prin 8 reorganizări teritoriale, dar efectele în plan economic nu au fost cele așteptate. Acum, dl. Victor Ponta propune o nouă reorganizare, în 15 județe.

De notat că în 1913 România ”mică” ( fără Transilvania și Basarabia) avea un PIB/locuitor la paritatea puterii de cumpărare echivalent cu 67% din media europeană de atunci, conform profesorului Murgescu.
În 1938 România avea 51% din media europeană
În comunism, deși s-au încercat pași prin industrializarea forțată am coborât la 32%.
În 2000, după primii 10 ani de tranziție, scăzusem la 26% din media Uniunii Europene.
La sfârșitul anului 2016, PIB-ul pe locuitor la paritatea puterii de cumpărare a ajuns din nou la 59% din media Uniunii Europene. Practic, după 100 de ani și 8 reorganizări teritoriale, suntem aproape acolo de unde am pornit.

În perioada 1918-1920 circulaseră mai multe idei și proiecte privind reorganizarea României fie în regiuni fie în provincii, variind doar numărul acestora. Cele mai importante proiecte aparțineau PNL-ului, Partidului Național Român, lui C. Negruzzi sau venite din partea a două comisii, una condusă de Simion Mehedinți iar cealaltă de Argetoianu. Majoritatea proiectelor urmăreau deconcentrarea puterii și încurajau autonomiei locale.

Legea nr. 95 privind unificarea administrativă (14 iunie 1925)

În anul 1923, pe teritoriul României erau 74 de județe, cele mai multe fiind în Vechiul Regat (34 județe), în Transilvania (22 județe), Bucovina și Basarabia (fiecare cu câte nouă județe).

Cea mai importantă lege care a vizat structura administrativ teritorială a României Mari a fost Legea nr. 95 privind unificarea administrativă (14 iunie 1925). Această lege a fost promovată de Guvernul Ion I. C. Brătianu (la elaborarea ei participând multe personalități ale vremii: Simion Mehedinți, Vintilă Mihăescu, Vasile Meruțiu etc.), județul și comuna fiind stabilite ca structuri administrativ-teritoriale de bază, cu personalitate juridică.

În anul 1930, structura administrativ teritorială a României era formată din nouă provincii, 71 judeţe, 322 plăşi, 172 oraşe şi 15.201 sate. Revine astfel ”plasa” ca subdiviziune administrativă a judeţului, aceasta fiind formată din comune conduse de pretori, numiți prin decizia Ministerului de Interne

Legea administrativă din 27 martie din 1936

O nouă lege administrativă - Lege administrativă din 27 martie din 1936 - menține structura anterioară formată din judeţe și comune. Plasa rămâne subdiviziunea administrativă a judeţului, iar comunele erau conduse de un Consiliu comunal și de primar, respectiv viceprimar. Prefectul județului era numit şi revocat prin decret regal în urma propunerii Ministerului de Interne (acesta numind toţi funcţionarii din judeţ). Legea păstrează structura din anul 1929, promovând însă o abordare de tip centralizat.

Legea administrativă din 14 august 1938

În anul 1938, noua Constituţie propune o formă de organizare teritorială care permite legislativului să decidă asupra reformelor teritoriale. Astfel, Legea administrativă din 14 august 1938 conduce la o centralizare administrativă specifică perioadelor de criză, arătând că administraţia publică locală se exercita la nivel de ținut, județ, plăși și comune.

Legea administrativă reintroduce ”ţinutul”, care este definit drept o ”circumscripţie administrativ teritorială, cu personalitate juridică”, având o dublă misiune: supervizarea activităţilor autorităţilor din regiune și reprezentarea şi apărarea intereselor locale prin descentralizare. În ținuturi, serviciile publice erau supervizate de către un rezident regal ce avea mandat de șase ani și care era și reprezentantul Guvernului şi administratorul ţinutului. Judeţul nu avea personalitate juridică, fiind condus de prefect numit prin Decret regal, care raporta rezidentului regal situații privind starea economică, financiară, culturală şi administrativă a judeţului, dar și cele privind efectele măsurilor Guvernului în teritoriu.

Rezidentul regal putea suspenda sau revoca deciziile prefectului atunci când considera că nu s-a respectat legea. Plasa devine o subdiviziune administrativă şi de control, fără personalitate juridică, formată din mai multe comune și condusă de un pretor numit prin decizie ministerială (acesta devine reprezentantul Guvernului şi şeful poliţiei). Odată cu legea administrativă din anul 1938 se încheie și ciclul reformelor administrativteritoriale din perioada interbelică.

În anul 1940, regele Carol al II-lea abdică, iar pe tron vine în locul lui regele Mihai și guvernul condus de generalul Ion Antonescu. În acest an, teritoriul României suportă două modificări istorice tragice: 1. la data de 27 iunie 1940, România pierde 11 județe din Basarbia și nordul Bucovinei în favoarea Uniunii Sovietice (URSS); 2. în septembrie 1940, în urma Tratatului dintre România și Bulgaria (la Craiova), România pierde județele Durostor și Caliacra. 3. Suprafața totală pierdută de Romînia a fost de 58.488 kmp. (13 județe, 32 orașe și 2422 sate.

Legea nr. 5 din 1950

În anul 1948, noua Constituție stipula că Republica Populară Română, stat unitar, independent și suveran, deținea un teritoriu subdivizat din punct de vedere administrativ, în comune, plăși, județe și regiuni. Puterea de stat acționa prin consiliile populare locale, care erau organe reprezentative alese pe patru ani, prin vot universal, direct, egal și secret. Aceste consilii puteau acționa și la nivelul ramurilor de activități economice, fiind subordonate consiliilor populare și comitetelor executive, pe lângă care funcționau.

În anul 1950, o nouă reformă teritorială are loc, în acest sens fiind promulgată Legea nr. 5 privind subdivizarea economico-administrativă a teritoriului Republicii Populare România. Cu această ocazie se renunță la județe și la plăși, în favoarea regiunilor (28) și raioanelor (177), sub-divizate pe comune (4052) și orașe (dintre care 8 erau cu subordonare centrală şi 140 subordonare regională). Delimitarea regiunilor a avut la bază modelul sovietic al oblast-urilor, scopul declarat fiind dezvoltarea economică.

Raioanele reprezentau noile structuri teritorial administrative de sorginte rusească. Numărul de 28 regiuni a fost considerat prea mare și s-a susținut reducerea acestora la 18.
După 1950, au apărut două noi Decrete de lege care au continuat reducerea numărului de regiuni (Decretul nr. 331/1952 și Decretul nr. 12/1956

Legea nr. 3/1960

Reforma teritorială din anul 1960, promovată prin Legea nr. 3/1960 privind îmbunătăţirea organizării administrativ-teritoriale, a determinat revenirea la denumirea inițială de regiune (16 regiuni), dar a determinat schimbări în limitele administrative pentru zonele din sudul şi estul Transilvaniei (Braşov, Regiunea Autonomă Maghiară, Cluj şi Bucureşti), în parale cu modificări ale denumirilor (s-a revenit la denumiri cu tradiţie istorică: Banat, Crişana, Oltenia, Dobrogea). Influenţa sovietică dispare treptat din toponimia regională (regiunea Stalin revine la denumirea inițială de Braşov), regiunea Autonomă Maghiară devenind Regiunea Autonomă Mureş.

Legea nr. 2/1968

Constituția din anul 1965 schimbă denumirea țării în Republica Socialistă România, stabilind judeţul, oraşul şi comuna, drept unități administrativ teritoriale de bază. Ulterior, Constituția din anul 1968 adoptă Legea nr. 2 privind o nouă organizare teritorial– administrativă (lege valabilă și în prezent) După anul 1968, se revine la organizarea administrativ-teritorială bazată pe judeţe, oraşe şi comune, aspect ce determină apariția unei noi legi privind organizarea administrative-teritorială (Legea nr. 55 din decembrie 1968 care modifică Legea nr. 2 din februarie 1968).

Astfel, sunt desființate regiunile și înfiinţate 39 judeţe, conduse de consilii populare județene. Orașele cu importanță economică au fost declarate municipii, fiind conduse de consiliile populare, considerate organele puterii de stat. Reînfiinţarea judeţelor nu a însemnat, însă, revenirea la configuraţia administrativă anterioară anului 1950. Un număr de 19 judeţe nu s-au mai regăsit în acest peisaj regional, iar altora li s-au schimbat denumirile.

Legea nr. 58 din 29 octombrie 1974

O nouă organizare a teritoriului țării vine odată cu promulgarea legii nr. 58 din 29 octombrie 1974 privind sistematizarea teritoriului și a localităților urbane și rurale. Această lege urmărește repartizarea rațională și echilibrată a forțelor de producție, îmbinând criterii de eficiență economică cu cele de ordin social. Rezultatul legii a constat într-un proces de industrializare forțată, de distrugere a patrimoniului cultural-național, demolarea a peste două milioane de gospodării, dintre care cele mai multe în mediul rural.

Decretul nr. 15 din 23 ianuarie 1981

Ultima reformă administrativ teritorială din perioada socialistă are loc în anul 1981, prin semnarea Decretului nr. 15 din 23 ianuarie 1981, care urmărea îmbunătățirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste Romania. Prin acest Decret sunt reorganizare judeţele Giurgiu, Ilfov şi Ialomita (judeţul Giurgiu are reședinta în municipiul Giurgiu, Ialomița în municipiul Slobozia și judeţul Călărași în municipiul Călărași).

Surse utilizate:

1. https://mpra.ub.uni-muenchen.de/90620/
2. Prof. Univ. Dr. Nicolae Păun, Drd. Dumitru Bogdan-Cristian, Modele privind organizarea administrativă a României în perioada interbelică. O perspectivă comparată (Rezumat teză doctorat).
3 Săgeata D.R. (2004), Modele de regionare politico-administrativă
4. Prima Constituție a României Mari, promulgată de regele Ferdinand I la 28 martie 1923.
5. Radu S.,Reformele administrative din România – între ratiunile politice şi realitătile geografice,