Ceville Review

Ceville Review

De-a lungul timpului, puţine jocuri ne-au oferit posibilitatea de a lua partea răului sau, cel puţin, de a vedea evenimentele din perspectiva unui personaj mai mult sau mai puţin malefic. Lăsând la o parte problemele de morală, o asemenea abordare, fie doar prin prisma faptului că e rar întâlnită, este una interesantă, cel puţin în teorie. E adevărat, în numeroase jocuri poţi fi capabil de acţiuni malefice, dar privind în ansamblu, se poate observa că respectivele acţiuni fie sunt efectuate în slujba binelui, fie iau naştere ca urmare a alegerii răului mai mic.

Interesantă este şi abordarea pe care o propune Ceville, abordare care a stat şi la baza modului de promovare a acestui joc. Acţiunea are loc în Faeryanis, un tărâm magic aflat sub stăpânirea unui tiran al cărui nume este identic cu cel al jocului (ca o paranteză, numele protagonistului include particula "evil"), iar povestea începe când locuitorii regatului, sătui de anii de tiranie, se revoltă. Ceville este obligat să fugă şi să găsească o cale pentru a-şi recupera tronul, scop însoţit, desigur, de planuri de răzbunare de o intensitate egală cu potenţa lui malefică.

Astfel, Ceville are o premisă, dacă nu originală, atunci cel puţin una proaspătă şi interesantă. Numai că odată ce jocul se apropie de sfârşit, realizezi că tot răul pe care l-ai făcut a fost în principal pentru a stârpi un rău mai mare, morala şi anumite valori sociale făcându-şi şi aici simţită prezenţa. Este elementul care ar fi putut face din Ceville un titlu de referinţă în istoria genului adventure.

Pe de altă parte, chiar dacă acţiunile protagonistului ajung să servească şi binele altora, nu numai al lui (recuperarea tronului prin orice mijloace), este de remarcat că personalitatea acestuia nu suferă schimbări importante. De la început până la sfârşit, Ceville rămâne acelaşi personaj morocănos, sarcastic, îngâmfat şi care nu şovăie să utilizeze tot felul de metode condamnabile pentru a conduce din nou Faeryanis.

Pe lângă perspectiva proaspătă a conflictului bine-rău, Ceville vine cu un element rar folosit în jocurile adventure: folosirea simultană sau alternativă, nu a două, ci chiar a trei personaje. Un alt lucru remarcabil este că, în aceste cazuri, motivaţiile respectivelor personaje nu suferă diluări şi nici nu dau semne aflate în sfera ilogicului. Cu alte cuvinte, fiecare personaj îşi urmăreşte interesul propriu şi reuşeşte să îşi păstreze individualitatea. Şi mă refer aici nu numai la Ceville, ci şi la Ambrosius şi Lilly.

Dacă Ambrosius este un paladin al cărui narcisism îl pune deseori în situaţii cel puţin ridicole, Lilly este o fetiţă capabilă să înţeleagă, spre deosebire de Ambrosius, că graniţa dintre bine şi rău este câteodată una subţire. De exemplu, ea înţelege conceptul alegerii răului mai mic, iar unele replici sunt mai acide decât cele ale lui Ceville. De altfel, personajul ale cărei motivaţii sunt 100% în slujba binelui – Zâna cea Bună (The Good Fairy) – prin naivitatea de care dă dovadă chiar în situaţiile cele mai potrivnice, atinge limite mai joase ale penibilului comparativ cu Ambrosius.

Legat de personaje, atât simpla lor prezenţă, cât şi acţiunile pe care le întreprind dau naştere la momente de umor care îţi smulg cel puţin un zâmbet. Dwarfii reprezintă corporatiştii avizi de bogăţii, druidului îi place foarte mult să joace fotbal, iar elfii sunt hipioţi cu înalte idealuri ecologiste. Mai mult, există numeroase referinţe culturale, cum ar fi trimiterile la Portal ("the cake is a lie"), Gordon Freeman (scena cu crowbar-ul), Indiana Jones (muzica din secvenţa când Ceville sare pe geam), Bruce Willis şi Die Hard ("Yippee-ki-yay") sau Jennifer Lopez (actriţa, cântăreaţa şi dansatoarea H. Lo).

În plus, săritura lui Ceville, precum şi lovirea balonului de fotbal, sunt reluate din mai multe unghiuri, aluzie la filmele lui Jean-Claude Van Damme. Iar cireaşa de pe tort o reprezintă denumirile capitolelor poveştii, cum ar fi Fellowship of the King şi The Return of the King (Lord of the Rings) sau The Emperor Strikes Back (Star Wars). Da, Ceville este un adventure care nu se ia prea mult în serios, dar spre deosebire de alte titluri ale genului, umorul nu este grosier, ci unul fin, care se potriveşte cu ceea ce se întâmplă pe ecran.

Un alt aspect în care Ceville se prezintă onorabil sunt puzzle-urile. Nu numai că se încadrează excelent în tematica şi povestea jocului, însă majoritatea au logică şi, mai mult, deseori stârnesc ilaritate. Nu toate puzzle-urile sunt liniare şi nu rareori intuieşti rezolvarea cu mult timp înainte de a avea posibilitatea efectivă de a duce la capăt puzzle-urile respective. În plus, prin folosirea tastei Space, poţi scoate în evidenţă obiectele din peisaj cu care se poate interacţiona, opţiune folositoare pentru cei care nu au răbdarea să mişte mouse-ul pixel cu pixel. Mai mult, din meniu se poate seta ca posibilele combinaţii de obiecte să fie afişate în culoarea portocalie.

Cu toate acestea, cei nefamiliarizaţi cu genul adventure pot avea uneori nevoie de a recurge la un walkthrough. Pentru aceştia, se simte lipsa unui sistem de indicii privind rezolvarea puzzle-urilor, sistem bine implementat în Simon the Sorcerer 4: Chaos Happens. Pe de altă parte, cei cu o oarecare experienţă în acest gen de jocuri pot ajunge la final cam în 6-7 ore. Legat de final, acesta este cam abrupt şi, într-un mod destul de evident, lasă loc de o continuare.

Că Ceville s-a vrut a fi un joc cu pretenţii rezultă şi din calitatea excelentă a vocilor. Dialogurile au intonaţie şi se potrivesc perfect cu personalitatea protagoniştilor, cu gesturile şi mimica acestora. Iar unele replici se desfăşoară în fundal, independent de acţiunile jucătorului, ceea ce creează impresia unei lumi care nu depinde exclusiv de acesta.

Partea urâtă este că dialogurile din fundal le pot obtura pe cele din scena principală, iar secvenţele narative nu pot fi repetate. Mai mult, sunt momente în care ce se aude nu coincide cu ce este scris pe ecran, probabil o reminescenţă a adaptării din germană în engleză. În plus, vreo două-trei dialoguri nu au fost vorbite, ci doar scrise.

Un alt reproş este că jocul are obiceiul să crape des la Alt-Tab, dar în schimb are opţiunea de a salva din 5 în 5 minute. De asemenea, cu un singur click se poate ieşi dintr-un cadru, fără a fi silit să mergi până la marginea lui, iar un dublu click face ca personajele să alerge, astfel timpii morţi reducându-se considerabil.

Ceville este un adventure care şi-a propus multe şi care chiar reuşeşte în cea mai mare parte. Singura mea dezamăgire este că la început ţi se dă impresia că vei juca din perspectiva răului, având totalmente motivaţii malefice şi acţiuni imorale. Chiar şi aşa, tiranul Ceville rămâne un personaj remarcabil, cel puţin din punct de vedere al comportamentului, aspect care particularizează jocul în rândul apariţiilor genului.

Însă pentru o experienţă cu adevărat memorabilă, studiourile Realmsforge ar fi trebuit să fie mai îndrăzneţe. Sper că vor merge şi mai departe cu Ceville 2.