Civilization V: Gods & Kings Review

Civilization V: Gods & Kings Review

eria Civilization a creat de-a lungul timpului un anume tip de dependenţă pentru fanii strategiilor pe ture care preferă scenariile mai libertine în locul acurateţei istorice oferite de un Total War, de exemplu. Iar la aproape doi ani de la apariţia lui Civilization V, Firaxis s-a decis să ne mai ofere o porţie de „drog” sub forma lui Gods & Kings, reintroducând cu această ocazie un element ignorat în predecesor – religia.

Ca orice add-on, Gods & Kings nu schimbă complet gameplay-ul, ci doar mai pune nişte „carne” cam prin toate colţurile ca să justifice prețul cerut (30 de euro). Așadar, avem nouă civilizaţii și tot atâtea minuni, 13 clădiri, vreo 27 de unități, trei scenarii, menţionata religie şi nişte spionaj, plus tot felul de modificări pentru clădirile şi unitățile existente.

De asemenea, arborele tehnologic a fost și el împodobit cu opt îmbunătăţiri suplimentare (de pildă, Ghildele în epoca medievală, Arhitectura în Renaștere, Industrializarea sau Telecomunicațiile în vremurile mai moderne) şi o listă măricică de modificări pentru cele deja existente.

Dar până la urmă, inima jocului este aceeaşi, iar turele se vor scurge tot cam la fel până la victoria finală. Multe dintre adăugiri şi schimbări nu o să le simţi dacă nu eşti un fan înrăit care stă să vadă dacă o unitate sau alta are acum + sau -1 la atac, însă cei mai mulţi dintre jucători vor fi vizibil afectaţi şi chiar obligaţi să-şi ajusteze strategiile în funcţie de religie.

Practic, odată cu ideea existenței unei ființe superioare vine şi o nouă resursă, Faith, pe lângă aur, cultură şi fericire. Iniţial, obținerea credinţei începe încet, cu altare şi temple, eventual descoperind bonusuri ceva mai mari prin ruinele răspândite pe hartă. Apoi ajungi la un simplu panteon, după care dezvoltarea permite alegerea unei adevărate religii dintre cele 11 disponibile sau crearea uneia proprii. Avansarea de la panteon la zeităţi majore şi de la altare la catedrale se face prin alegerea convingerilor (Beliefs), fiecare cu avantaje specifice (tot pe partea religioasă sau prin alte zone ale economiei).

Aceste convingeri vin grupate în patru categorii – Pantheon (bonusuri pentru resurse şi teren), Founder (dedicate primei civilizaţii care fondează una dintre religii), Follower (bonusuri şi/sau structuri pentru orice oraş care se dedică unei religii fondate de altă naţiune) şi Enhancer (misionari mai ieftini pentru a-ţi răspândi mai rapid şi mai uşor religia proprie). O civilizație poate avea maximum 5 convingeri, care odată alese nu mai pot fi folosite de nicio altă religie de pe hartă.

Dincolo de bonusuri, religia nu poate fi ignorată pentru că, la fel ca în viaţa reală, creează facţiuni, majorităţi şi potenţiale conflicte. Dacă la început un panteon e limitat doar la un oraş, religia avansată se răspândeşte de una singură indiferent de graniţe. Iar dacă majoritatea cetăţenilor o adoptă, devine dominantă.

Astfel, se generează un fel de presiune care se răspândeşte şi vrei să se întâmple aşa, pentru că uniunea în credinţă îmbunătăţeşte relaţiile dintre oraşe şi e ceva mai uşor să foloseşti acte diplomatice până te pregăteşti bine de război. Și pentru a uşura lucrurile au fost aduşi şi misionari, în timp ce opusul lor, inchizitorii, se ocupă cu împiedicarea răspândirii unei religii sau chiar eradicarea ei (Remove Heresy). Iar pentru ambele acţiuni există şi profeţi, o categorie nouă de Great People.

În afară de evidenta utilitate pentru crearea şi răspândirea religiei, resursa Faith poate fi folosită şi pentru alte scopuri: cumpărarea de clădiri şi unităţi dedicate sau de Great People (personalităţi ce oferă tot felul de îmbunătăţiri şi bonusuri în funcţie de politica socială aleasă – de exemplu, dacă alegi Autocracy poţi recruta un Great General sau un Great Admiral, în timp ce la Freedom vei avea un Great Artist).

Toate aceste acţiuni sunt însă eficiente şi recomandate cam până pe la jumătatea unui meci (să zicem epoca Renaşterii), pentru că apoi devin chiar penalităţi când sunt luate în considerare în cadrul diplomaţiei, iar o naţie rivală îţi cere să opreşti misionariatul şi tu refuzi.

Nu că ar conta enorm, fiindcă AI-ul a rămas aproape neschimbat. S-au mai operat nişte modificări, e adevărat, cel puţin nu te mai trezeşti că o gaşcă de suliţaşi dă gata niște tancuri, dar este la fel de greu să obţii o victorie culturală. Chiar dacă ajungi acolo, tot trebuie să întreţii o armată serioasă dacă nu vrei să dispari din istorie ca măgarul în ceaţă – AI-ul te va cataloga rapid şi va ataca fără nicio jenă dacă nu te aperi cum trebuie şi chiar de la început.

La capătul opus, dacă avansezi destul de repede şi ai trupe (nu neapărat numeroase, dar dintr-o epocă superioară), AI-ul pur şi simplu îşi va vedea de treabă pe bucăţica lui, eventual cu ceva propuneri de comerţ. Și chiar dacă te denunţă sau face alianţe, când e clar că ai superioritatea tehnologică şi ceva trupe, ai de obicei spatele acoperit.

Cea de-a doua adăugire notabilă ar fi spionajul, dar aici nu discutăm de personaje pe hartă, ci doar de un meniu care oferă câteva opţiuni dedicate. Fiindcă în spatele graficii se află un sistem care calculează ce face spionul şi când să-l avanseze în nivel. În teorie, ideea e bună – la începutul fiecărei ere primeşti un astfel de agent care să se strecoare în oraşele inamice şi să fure informaţii, tehnologii, planuri de război sau să elimine spionii duşmani dacă e plasat într-un oraş propriu. De asemenea, se pot aranja alegerile dintr-o republică sau organiza lovituri de stat pentru a pune la putere un conducător “receptiv”.

În practică însă, n-am remarcat nicio influentă a acestor acţiuni în gameplay. Spionii mei şi-au făcut de cap, au aranjat alegeri, dar n-am primit niciun cadou şi nicio urare de bun venit. Deşi aveam agenţi în capitală şi alte câteva oraşe, n-am prins niciun spion inamic, deşi cu vreo câteva ocazii am fost victima unor furturi tehnologice. Când am cucerit un oraş nou, inevitabilul spion inamic o lua la goană, fără să-mi dea ocazia minunată de a-l prinde şi executa pentru trădare. Măcar aşa, de dragul ideii.

Și dacă tot vorbim de metropole, două noi tipuri de oraşe-stat oferă bonusuri speciale – Faith şi obiecte de lux (Jewelry şi Porcelain) – în acelaşi timp modificându-se şi unitatea de măsură a vieţii unităților şi a defensivei urbane de la 10 la 100. Din acest motiv, asediile sunt mult mai dificile, iar un oraş într-o epocă avansată este greu de cucerit pentru că e suficient să ai ziduri şi trupe pentru a decima sistematic atacatorii.

Ce iese în evidenţă printre toate noutăţile şi modificările cu toată matematica lor ascunsă sunt trei scenarii – Fall of Rome, Into the Renaissance şi Empires of the Smokey Skies – fiecare cu o abordare specială şi modificări serioase de trupe, clădiri şi strategii, mai ales în cazul ultimului scenariu.

Victoria se bazează pe cinci categorii (dintre care câştigătorul trebuie să deţină cel puţin trei pentru a controla şi câştiga scenariul), iar în Empires of the Smokey Skies, arborele tehnologic arată aproape complet altfel de la Steam Power încolo, cu tot felul de nave zburătoare şi terestre, politici sociale modificate şi religie inexistentă. Cele trei scenarii sunt chiar interesante pentru că oferă altceva în universul Civilization pe baza mecanicilor familiare, un pas spre mai multă libertate de experimentare pentru producători.

Partea vizuală a rămas neschimbată, cu aceleaşi posibilităţi de a alege o grafică DirectX 9 sau DX10/11, unde diferenţele sunt semnificative. Coloana sonoră nu mi-a atras în niciun fel atenţia şi nici n-am avut parte de blocajele şi crash-urile reclamate de extrem de mulţi jucători. Am dezactivat doar filmul introductiv după prima vizualizare, pentru că avea într-adevăr tendinţa să blocheze jocul în ecranul iniţial de încărcare, dar mai apoi Gods & Kings a rulat bine, fără probleme semnificative tehnice sau de frame rate.

Multiplayer-ul a cam rămas şi el la fel, cu timpi lungi de încărcare a turelor pe măsură ce meciul avansează în complexitate. E adevărat că toate turele se petrec simultan, dar să stai după ceilalţi jucători şi să priveşti cum se scurg minutele în gol nu e tocmai cel mai bun mod de a-ţi petrece timpul. Drept urmare, partea de joc cu alţi oameni este atrăgătoare dacă îi cunoşti pe cei cu care joci şi poţi să-i tragi de urechi pentru întârzieri data viitoare când vă întâlniţi la o bere.

Pe de altă parte, tot ce te putea plictisi în Civilization V e tot acolo: micromanagement-ul unităților devine obositor, insulele mici se transformă rapid într-o nebunie aglomerată unde nu mai ştii ce selectezi şi ce nu, iar dacă laşi unitățile să-şi aleagă singure rutele spre destinație, te alegi mai mereu cu un ocol inutil. Rezultatul fiind că, în funcţie de cât eşti de pasionat de serie, Gods & Kings poate fi doar o sumă de îmbunătățiri normale pentru un add-on sau o gură de aer proaspăt pentru serie.