Codename Panzers: Phase One Review

Codename Panzers: Phase One Review

  Inca un joc Real Time Tactics despre WWII… Pur si simplu nu mai am inspiratie sa scriu o introducere la un review despre o strategie WWII. E despre al doilea razboi mondial, e cu tancuri si infanterie, are cele trei campanii de acum standard (Germania, Rusia, Aliatii), grafica 3D buna, si acelasi gameplay ca restul de 1315486 de jocuri de strategie WWII care au iesit in ultimele luni. Ce as mai putea sa spun despre el? Ah, pana si interfata incepe sa devina standard la aceste jocuri, si aici nu ma refer doar la aranjamentul butoanelor, al descrierii unitatilor si al hartii, ci chiar la pictogramele de pe butoane, si chiar skin-ul interfetei intr-o anumita masura. Cat despre poveste… cred ca am urmarit Axa avand victorii zdrobitoare in Europa de Vest, impotmolindu-se in Rusia, si cazand intr-un final in Berlin deja de prea multe ori.
     Cine isi aduce aminte de S.W.I.N.E. probabil ca se asteapta de la Codename: Panzers, Phase One sa fie un joc cel putin interesant, pentru ca release-ul celor de la Stormregion din 2001 a fost o satira excelenta, si chiar daca a fost destul de comun ca gameplay, a compensat pe deplin prin continut. Ei bine, v-ati insela amarnic. Daca am jucat vreo data un joc plictisitor, linear, si care urmeaza 100% tendintele pietei acesta a fost Codename Panzers. Dar originalitatea nu este nici pe de parte cel mai important factor care decide valoarea unui joc, si doar de dragul de a face un review cat mai corect, o sa trecem la o analiza mai profunda a jocului.

     Primul lucru care ne va atrage atentia este caliteatea graficii. Poate ca nu este ultimul racnet in materie, dar este cu siguranta suficient de buna pentru a realiza pana si cut scene-urile cu engine-ul jocului, si acesta nu este un lucru putin, daca ne gandim ca este vorba de un joc de strategie. Evident nu trebuie sa ne asteptam la expresii faciale, sau buze care se misca, dar animatiile numeroase si variate sunt suficiente pentru a satisface cerintele artistice. Evident, in timpul jocului, unitatile sunt foarte detaliate si arata extrem de bine, chiar si atunci cand ne apropiem cu camera la maxim de ele.
     Toate misiunile (in afara de prima din fiecare campanie) incepe cu cateva pagini din jurnalul comandantului, o tactica destul de des intalnita de altfel la jocurile din aceeasi categorie pentru da da putina personalitatea eroului. Precum probabil ati si ghicit deja, eroul este o unitate foarte puternica care da diferite bonusuri vehicului in care este, ca de altfel in mai toate jocurile de strategie WWII din ultima perioada. Dupa jurnalul comandantului ne este prezentat ecranul de recrutare, in care ne putem cheltui punctele de prestigiu pentru a cumpara unitatile ce sunt disponibile in functie de perioada istorica. Putem sa castigam puncte de prestigiu terminand misiuni, in functie de pierderile care le-am suferit si care le-am cauzat inamicului, si daca am completat obiective secundare pe care de obicei le terminam oricum, deoarece obiectivul principal ne plimba cam pe toata harta.

  De fapt, castigarea punctelor de prestigiu suplimentare nici nu este asa de vitala, in afara de cazul in care jucam pe cea mai inalta treapta de dificultate, deoarce in majoritatea cazurilor putem sa ducem la bun sfarsit obiectivele cu o combinatie destul de mica si de standard de unitati. Aceasta este compusa din trei sau patru tancuri, doua camioane de reparat, unul de rearmat, o artilerie puternica, preferabil cu rachete, un vehicul de recunoastere special pentru vanarea unitatilor de infanterie inamice (care aparent pot supravietui unor kilograme bune de gloante), o echipa de lunetisti care sa serveasca pe post de cercetasi, si o echipa de medici, in caz ca lunestistii o sa fie raniti. Chiar si in misiunile in care am avea nevoie sa aducem mai multe unitati pentru a face fata numarului imens de inamici, nu am putea sa le controlam oricum, datorita pathfinding-ului infect si al coportamentului ciudat al unitatilor. Pahtfinding-ul ar fi fost ok acum patru – cinci ani, dar pentru 2004 e pur si simplu inacceptabil.
     Acesta este singurul joc pe care l-am jucat in care trei tancuri au reusit sa se blocheze intre ele cand au primit ordin sa se miste in camp deschis, si nu a fost un singur asemenea accident. In cazul luptelor urbane, pozitionarea tactica a unitatilor devine un adevarat cosmar. Unitatile pur si simplu refuza sa treaca prin locuri relativ stramte, dar unde din punct de vedere vizual ar avea clar loc, si ocolesc toata harta pentru a se misca doi metri de la pozitia initiala. Camioanele de reparatii si rearmare pot sa refaca viata si armura, respectiv munitita vehiculelor de lupta de la o distanta destul de mare (aprox. 10m) dar insista sa ajunga exact lipite de unitatea pe care o deservesc la un moment dat, de multe ori ajungand in fata liniei de tancuri, si evident in mijlocul tirului inamicului. Din cauzele enumerate mai sus, trebuie sa avem mereu grija de fiecare unitate in parte, pentru a ne asigura ca face exact ce i-am ordonat noi, si nu ne strica planurile tactice. Infanteria si tanchistii capata experienta de-a lungul luptelor, care ne da bonus-uri la damage, si putem oricand sa ii mutam in alt tanc, in caz ca unul mai performant apare in meniul de recrutare, sau capturam un tanc inamic mai bun. Dezavantajul capturarii este ca putem sa fortam echipajul inamic sa-si abandoneze vehiculul numai cu aruncatoare de flacari, sau cu cocktail-uri molotov, si chiar daca terminam misiunea cu tancul capturat intact, acesta va disparea pur si simplu si nu va fi disponibil pentru misiunile urmatoare.

     Din fericire, nu numai unitatile noastre sufera de un A.I. deficitar, si unitatile inamicului sunt la fel de “proaste”. Practic, singurele momente in care o unitate inamica prezinta pericol din punct de vedere tactic sunt atunci cand isi urmareste calea scriptata sau pur si simplu sta pe loc acolo unde au pus-o designerii de harti. A.I.-ul inamic nu incearca nici o data o manevra de flancare sau ceva mai complex in tactica, ci pur si simplu ataca tot ce-i intra in raza vizuala sau de tragere. In majoritatea misiunilor ne confruntam cu un numar irealist de mare de unitati inamice, bine fortificate, si acest lucru combinat cu tendinta unitatilor proprii de a se bloca pe harta sau sa adopte rute ciudate pe harta fac ca singura tactica fiabila sa fie incercarile repetate. Salvam, mutam unitatile una cate una pe distante scurte, si daca ceva da gres incarcam din nou. Consecintele sunt evidente, jocul devine destul de plictisitor si frustrant.
     De asemenea, un mare minus este lipsa formatiilor automate, si chiar daca ne pozitionam manual mai multe unitati in formatia dorita, daca le dam un ordin de miscare vor ajunge la destinatie intr-o dezordine completa, deci din nou suntem fortati sa miscam fiecare unitate separat.

  Destul de neobisnuit pentru un joc de strategie, gameplay-ul este destul de arcade, daca pot sa-l numesc asa, pentru ca necesita viteza si precizie in manevrarea mouse-ului in timpul luptei, si unitatile mor irealistic de greu. De exemplu trebuie sa tragem cu mitraliera de pe un vehicul de recunoastere pentru aproape un minut intr-o echipa de patru infanteristi, si in tot acest timp trebuie sa controlam vehiculul manual cu mouse-ul ca sa urmarim victimele si sa le exterminam. De asemenea, daca folosim doua camioane de reparatii putem sa mentinem un tanc la viata maxima chiar cand este sub focul a trei – patru tancuri inamice.

     Campania single-player este destul de bine realizata, misiunile sunt diverse ca obiective si locatie, chiar daca aceeasi tactica si componenta a armatei noastre va functiona in majoritatea cazurilor. In unele misiuni nu avem acces la ecranul de recrutare, si trebuie sa ne descurcam cu unitatile ce ne sunt date, in majoritatea cazurilor doar infanterie, lucru care creste provocarea. Mai ales pe la sfarsitul campaniei Aliatilor sansele sunt impotriva noastra (incorect din punct de vedere istoric) si este necesara multa rabdare si perseverenta, pentru ca vom folosi quick save / quick load destul de mult. Jocul este presarat cu o multime de cut scenes care arata surprinzator de bine avand in vedere ca sunt realizate cu engine-ul jocului.
     La capitolul sunet Codename: Panzers sta acceptabil, inclusiv muzica, care complementeaza actiunea destul de bine, in functie de situatie. Chiar daca toti eroii vorbesc engleza in cut scene-uri si in jurnal, accentul german si cel sovietic nu sunt exagerate ca in majoritatea jocurilor de strategie, si suna chiar veridic. In afara de campania single player avem la dispozitie modurile standard de acum, scenario, skirmish, si multiplayer. In multiplayer avem mai multe tipuri de joc: standardul deathmatch, domination, in care trebuie sa cucerim si sa pastram o cladire, assault, in care trebuie fie sa atacam sau sa aparam o locatie, si modul cooperativ.