Command & Conquer Red Alert 3: Uprising Review

Command & Conquer Red Alert 3: Uprising Review

Acum ceva luni îmi sosea în poştă mărul discordiei, un obiect rotund într-o cutie roşiatică. N-avea bilet pe el de la gagici care să mă invite să jurizez vreun concurs de frumuseţe per se, dar nu vă mint când zic că de jurizat, l-am jurizat. Atâta tot că invidele nu se numeau Atena, Afrodita şi Hera, ci Dasha, Eva şi Suki. Mai pe şleau, am avut ocazia să-mi plimb cursorul prin poate cel mai controversat joc de strategie lansat recent – iar asta nu pentru că ar fi introdus vreo mecanică subversivă, dar pare-se că mulţi îşi amintesc cum că predecesoarele ar fi fost serioase şi profunde, iar atmosfera campy şi caricaturizată din ultimul titlu al francizei sunt, cumva, nelalocul lor. Vorbesc, desigur, despre Red Alert 3.

N-am de gând să vă plictisesc cu argumente palpabile, logică şi alte chestiuni complet irelevante – franciza Red Alert a fost, de la rădăcini şi până la cel mai recent produs, o expoziţiune satirică hiperbolizată a Războiului Rece, fără criterii de dezbatere sau interpretări subiective, indiferent de ce v-ar spune diverşi iluştri. Aşa că la ce să te aştepţi când auzi că se întorc urşii cu masca de fier, samuraii cu GPS şi nimfeta purtătoare de curea care dă timpul înapoi?

Mai mult haos, mai multe râsete şi eventual niscaiva conţinut nou. Ca şi predecesoarele, cel mai nou Red Alert s-a trezit cu un expansion care sare calul şi încă vreo trei ponei şi catapultează jucătorul în situaţii pe cât de implauzibile, pe atât de ilare. Ce mândru ar fi Ceauşescu de ne-ar vedea acum…

Orez, Origami şi Alte Organizaţii

Domnişoara care ţine capul de afiş al acestui add-on este excentrica Yuriko Omega, şcolăriţa cu puteri din zona ghicitului în ceai cu lapte şi zaharină sau transformat tancuri în acordeoane de oţel. I s-a dedicat o întreagă campanie (mă rog, campanie înseamnă trei misiuni în Uprising) în cadrul căreia este singura unitate pe care o poţi controla, având la dispoziţie patru puteri distincte. Prima dintre acestea trimite un puls care sfărâmă inamicii din jurul ei cu uşurinţă şi imobilizează vehiculele şi roboţii pentru a fi ulterior împachetaţi precum figurine din origami supradimensionate.

O alta transformă duşmanii de pe o anumită rază în aliaţi, iar probabil cea mai spectaculoasă dintre puterile lui Yuriko ridică orice obiect, prin telekinezie, şi îl aruncă cu forţă în ce direcţie doreşte jucătorul. De asemenea, şcolăriţa mai dispune şi de un scut care reflectă focul inamic timp de câteva secunde. Interesant e că niciuna din puteri nu consumă vreo resursă finită, astfel încât această campanie e un fel de picnic-genocid în stilul Diablo.

Astfel, ni se dezvăluie că victoria Aliaţilor este cea luată în considerare pentru continuarea acţiunii, rezultatul fiind că ruşii se ceartă acum cu o corporaţie malefică, iar niponii sunt la fel de încăpăţânaţi precum în ’45. O parte din personajele prezentate întâia oară în RA3 revin în filmuleţele intermediare misiunilor, cărora li se alătură încă un nume legendar, Malcolm McDowell, şi un nume mai puţin legendar, în cazul în care nu eşti inclus în ţinta demografică a MTV-ului: Holly Valance.

Trebuie menţionat că ruşii au o campanie ceva mai convenţională decât celelalte puse la bătaie şi conţine patru misiuni în loc de trei. Prima dintre ele a fost o surpriză amuzantă, în principiu fiindcă se desfăşoară nicăieri altundeva decât în Transilvania – un tărâm aproape mitic, încununat de o ceaţă groasă, stoluri de lilieci şi castelaşe sumbre. Interpretarea aceasta de desen animat nu e însă foarte pregnantă per total (din păcate), iar în ceea ce priveşte designul hărţilor, îmi pare rău să spun că e destul de anost. Prea puţine sunt momentele în care trebuie să acoperi două fronturi sau resursele care îţi sunt puse la dispoziţie sunt la limita supravieţuirii – şi spun asta referindu-mă inclusiv la nivurile de dificultate mai ridicate.

De cealaltă parte, aliaţii se confruntă cu loialiştii japonezi, asistaţi de prinţul Tatsu şi au un final-surpriză (dar destul de previzibil, dacă mă întrebaţi pe mine). Iar niponii, aproape zdrobiţi după războiul declanşat chiar de ei, încearcă să respingă atacurile ruşilor în nord, în timp ce aliaţii ignoră cu desăvârşire loviturile sovieţilor asupra Imperiului Soarelui-Răsare, ba mai mult, le pun celor din urmă beţe în roate de câte ori au ocazia.

Cum era de aşteptat, campaniile prezintă şi utilizează noile unităţi în contexte favorabile, astfel încât jucătorul să înţeleagă la ce excelează şi ce dezavantaje are noul armament din Uprising.

Deşi mi-a plăcut la culme campania lui Yuriko, în principiu pentru că fiecare pas pe care îl face demonstrează dincolo de orice dubiu că ea este adevăratul discipol al lui Darth Vader şi pe plan secund pentru că o parte din ea se aseamănă foarte tare cu excursiile lui Raynor sau Kerrigan prin crucişătoare în campaniile din Starcraft, n-ar fi stricat un decor mai variat şi obiective ceva mai întortocheate. Uprising are, fără doar şi poate, nişte campanii ce par mai superficiale decât cele ale predecesorului.

Cu toate astea, apar diverse mini-puzzle-uri care te forţează să foloseşti câte o abilitate specială sau să exploatezi avantajul unei unităţi asupra alteia – ceea ce din păcate nu reprezintă o provocare pentru cineva cu un minim de intuiţie. Campaniile, deci, sunt un fel de aluat molatec prin care treci mai degrabă în timp ce-ţi bei cafeaua, fumezi o ţigară şi te uiţi la telenovele decât cu creierii prăjiţi de o supradoză de gândire tactică.

În ajutorul lor vine Commander’s Challenge, o adaptare a modului de joc General’s Challenge. Practic, acesta reprezintă o serie de 50 de scenarii cu limită de timp presărate cu picanterii din ce în ce mai grele şi de-a dreptul frustrante pe ultima sută de metri. Ce-i drept, dacă la început dispui doar de tehnologie limitată – în principiu, tier-ul fundamental al naţiunii alese – după ce învingi diverşi Comandanţi le preiei armele şi clădirile.

Vizavi de acest aspect, una din cele mai enervante situaţii pe care le-am întâlnit a fost combaterea unor clone ale lui Yuriko, care îmi anihilau cu uşurinţă majoritatea unităţilor şi vehiculelor pe care le trimiteam să distrugă aceste indigo-uri. Recompensa, însă, a fost pe măsură – acces la această unitate în alte misiuni, lucru care a înlesnit o mulţime de confruntări până în vârful piramidei.

Soldaţi de plumb

Uprising adaugă câteva unităţi destul de interesante arsenalului deja existent. Încă nu îmi dau seama cât de bine pus la punct e balancing-ul în acest stadiu, pentru simplul motiv că nu există multiplayer în Uprising. Da, aţi auzit bine – un expansion stand-alone pentru un RTS mainstream, lansat în 2009, nu are multiplayer. Despre asta însă, mai târziu.

Revenind la noile jucării, Aliaţii au primit aşa-numitul Harbinger Gunship, un avion care survolează fără oprire zona în care este plasat şi poate folosi două moduri de atac între care se poate alterna: bombardament şi o mitralieră care seceră fără probleme puhoaie de infanterie suficient de ghinioniste să se afle în raza de acţiune a drăciei zburătoare. Cryo Legionnaire-ul este, după cum sugerează şi numele, un individ cu un fetiş pentru freoni, care merge pe apă îngheţând-o în prealabil şi transformă o suprafaţă conică din faţa lui într-un peisaj de H.C. Andersen. Celelalte două noutăţi sunt un tanc şi o formă uşor excentrică de artilerie.

Niponii au doar trei unităţi în plus – încă un robot (de parcă n-aveau destui), nişte arcaşe futuriste foarte eficace în cantităţi industriale şi Giga Fortress, o maşinărie extrem de puternică şi rezistentă, capabilă să reducă baze întregi la muşuroaie de cenuşă fumegândă în câteva secunde de neatenţie.

Ruşii în schimb se laudă cu aceleaşi unităţi solide, scumpe şi brutale. Grinder-ul, foarte asemănător cu ce putem vedea la Orks în Warhammer, este practic o betonieră cu ţepi care călăreşte orice nu zboară până lasă în urma sa un morman de fier vechi. Desolator-ul din Red Alert 2 revine şi el în forţă, fiind deosebit de eficace atunci când vine vorba de decimat infanteria inamică. Ultimele două noutăţi din listă pentru Mother Russia sunt o motocicletă cu ataş ce poate fi folosită pe post de artilerie şi, cireaşa de pe tort, un walker masiv numit Reaper care se poate despacheta în turelă.

Solitaire militar

Probabil că în acest punct v-aţi revenit deja din şocul cauzat de veştea că Uprising nu vine cu opţiune de multiplayer. Chiar şi modul cooperativ a fost eliminat din calcul. Şi e greu de înţeles de ce producătorii au ales această politică, care practic limitează un expansion cu potenţial competitiv destul de măricel la o gustărică timidă într-un colţ întunecat de vitrină. Altfel spus, nu veţi obţine o satisfacţie longevivă dacă achiziţionaţi Uprising. Rejucabilitatea este practic nulă, iar competiţia inexistentă, dar atât cât durează, dacă v-a plăcut Red Alert 3, o să vă simţiţi bine.

Muzica păstrează, în mare, acelaşi ton, şi beneficiază de câteva melodii cel puţin interesante – mai ales cele din categoria Yuriko, iar actorii sunt la fel de exageraţi (intenţionat) ca şi în predecesor. În Commander’s Challenge, transmisiunile video includ atât comandanţii consacraţi ai jocului, cât şi o mână de noi-veniţi, integraţi perfect în atmosfera şi convenţia RA3. Prezentarea, interfaţa (mai puţin în campania Yuriko) şi mecanica sunt aceleaşi – cu menţiunea că unele atacuri se contrează diferit, acum că avem o mână de unităţi noi la dispoziţie.

Trăgând linie însă, mă întristează faptul că n-o să pot experimenta diverse combinaţii împotriva unor oponenţi umani şi că un joc care încă mă distrează din când în când prin scânteile pe care le provoacă o partidă acerbă pe Internet nu dezvoltă mai departe această latură cu expansion-ul său.

Fiindcă Uprising nu e lipsit de un oarecare farmec, dar chiar şi cei cărora li se adresează – fanii devotaţi – vor trebui să fie foarte îngăduitori cu el.