Company of Heroes: Tales of Valor Review

Company of Heroes: Tales of Valor Review

Tales of Valor a fost conceput în jurul actelor de vitejie din cel de-al Doilea Război Mondial şi cele trei campanii noi single-player reflectă foarte bine acest lucru. Ideea în sine nu este deloc rea, mai ales pentru pasionaţii de istorie care sunt la curent cu aşii conflictului, însă realizarea este cel puţin bizară.

Tiger Ace este o campanie dedicată acţiunii spectaculoase a căpitanului Michael Wittman în timpul bătăliei pentru Villers Bocage, care cu un singur Tiger a reuşit să distrugă peste 35 de tancuri şi vehicule aliate în decurs de câteva minute. Voss, eroul redenumit, are la dispoziţie un Tiger Ace cu care face legea într-un sătuc plin de aliaţi luaţi prin surprindere, fiind nevoit să se retragă atunci când tancul său este avariat şi să revină cu întăriri pentru a termina treaba.
Aşadar, trei misiuni mari şi late ce pot fi terminate în mai puţin de o oră constituie întreaga campanie.

Durata scurtă nu ar fi fost însă o problemă serioasă dacă nu s-ar fi renunţat şi la toate elementele tactice care au constituit succesul primului Company of Heroes. Turela Tiger-ului are o viteză de rotaţie demnă de un LEGO, nu de un monstru greoi, echipajul pare invincibil chiar dacă se ghemuieşte în faţa unui cuib de mitralieră, iar obuzele de artilerie ce cad în mijlocul tanchiştilor au rol de pocnitori inofensive.

Nici celelalte campanii nu beneficiază de longevitate sau realism. Din acest punct de vedere, cea americană (Causeway) pare de umplutură, având loc în timpul paraşutării premergătoare debarcării în Normandia, ea nereuşind să iasă cu nimic în evidenţă.

A doua excursie pe front cu germanii (Falaise Pocket) este şi cea mai interesantă dintre cele trei, având loc în Franţa spre sfârşitul războiului, când trupele naziste puse pe fugă au reuşit o “victorie” spectaculoasă, reuşind să ţină culoarul Argentan-Falaise deschis suficient de mult pentru ca două armate germane să se poată retrage.

În toate campaniile poate fi folosită o abilitate nouă (pentru CoH), numită Direct Fire, disponibilă aproape oricărei unităţi, ce permite controlul direct al turelei unui vehicul sau mitralierei infanteriştilor.

Fiind una din capetele de afiş ale jocului, mă aşteptam să găsesc elemente de FPS prin plasarea pe locul tunarului, însă în loc de asta avem o simplă modalitate diferită de a alege ţinta. Găselniţa îşi pierde rapid strălucirea atunci când realizezi că nu are mare impact strategic, fiind echivalentă cu alegerea manuală a ţintei, dar e o abilitatea ce contribuie cât de cât la atmosferă.

Însă ceea ce vine să strice atmosfera sunt cut scene-urile dintre misiuni. Nu neapărat faptul că nu mai sunt realizate exclusiv cu engine-ul jocului le trage în jos (artwork-urile sunt destul de reuşite) ci dialogurile. De exemplu, germanii fac pe vitejii din turele, agită pumnul şi se cred zmei într-o perioadă în care şi cel mai fanatic nazist o cam băgase pe mânecă. Semn că realismul istoric a fost lăsat pe margine în favoarea unei abordări de genul “facţiunea cu care joci e cea mai tare”.

Pe domeniul multiplayer lucrurile sunt ceva mai variate, având la dispoziţie trei moduri noi de joc – Panzerkrieg, Stonewall şi Assault – pentru maxim opt jucători.

Assault seamănă izbitor de mult cu DoTA, fiind bazat pe eroi. Jucătorii îşi pot alege unul dintr-un total de şapte (de la inginer până la lunetist), fiecare echipă având sarcina de a distruge baza adversă. Aceasta din urmă este protejată de trei linii de apărare, iar NPC-uri adverse apar la intervale regulate, având mai mult rolul de carne de tun pentru eroii care cresc în nivel prin luptă.

Fiecare clasă dispune de propriile abilitaţi, cum ar fi posibilitatea de a arunca încărcături explozive a inginerului sau mitraliera grea a commando-ului. Iar dacă în timpul unui meci realizaţi că aţi făcut o alegere greşită aveţi noroc, deoarece clasa poate fi schimbată dacă eroul îşi pierde viaţa, nivelul de experienţă în schimb fiind păstrat.

Panzerkrieg este similar modului Assault, cu menţiunea că eroii au fost înlocuiţi cu tancuri. Fiecare tabără îşi poate alege din trei modele – uşor, mediu şi greu – obiectivul fiind cucerirea cunoscutelor Victory Points. De asemenea, fiecare tanc are abilităţile sale specifice şi mai toate pot chema infanterie anti-tanc pentru a proteja obiectivele.

Deşi aceste două moduri sunt interesante şi foarte populare, sursa de inspiraţie este evidentă, iar lipsa de realism este aproape deranjantă. E dificil să urmăreşti un inginer german care se plimbă la pas prin baza adversă, sau un Panzer IV care se luptă cu un Firefly fără nici un considerent tactic în afară de cine are mai multe puncte de viaţă.

Stonewall mai drege puţin busuiocul şi aduce nivelul de haos la un nivel rezonabil. Patru jucători au sarcina de a respinge 16 valuri succesive de inamici într-un mic orăşel dotat cu Biserică (vindecă trupele), Bancă (oferă un boost de manpower), Garaj (vindecă blindate) şi Primărie (creşte limita maximă a populaţiei).

Fiecare val aduce trupe mai răsărite decât precedentele, de la Volksgrenadiers până la Tiger, iar respingerea ultimelor valuri se transformă în adevărate măceluri între ruine, un haos frumos de urmărit.

Battle.net sau Relic Online?

Poate cele mai semnificative noutăţi se găsesc pe planul unităţilor disponibile în multiplayer. Fiecare facţiune a primit două unităţi noi-nouţe care însă înlocuiesc câte una din arsenalul vechi, deşi la o adică poţi alege pe care să o foloseşti pentru fiecare meci în parte.

În ajutorul britanicilor a venit un tanc uşor – Staghound – ce seamană teribil de mult cu micuţul Stuart. Deşi ceva mai bine blindat şi cu mai multe puncte de viaţă decât şoricelul menţionat, Staghound înlocuieşte o unitate foarte importantă, Churchill Command Tank, fără de care bijuteria arsenalului britanic, Sherman Firefly, suferă o scădere dramatică de eficienţă. În plus, e la fel de vulnerabil în faţa blindatelor Axei precum bietul Stuart.

Kangaroo Carrier este un tanc Cromwell fără turelă. În locul ei pot fi luate la bord oricare două unităţi de infanterie, unde vor fi protejate până la distrugerea vehicului şi de unde pot împraştia mizerii în inamic după pofta inimii. Deşi o astfel de combinaţie poate fi devastatoare în funcţie de infanteria găzduită, condensarea forţelor poate fi exploatată de adversar, iar tancul Cromwell pe care îl înlocuieşte este văzut de mulţi ca fiind coloana vertebrală a armatei britanice.

Americanii sunt de departe răsfăţaţii acestui expansion, unităţile lor stârnind deja valuri pe forumurile oficiale şi nu numai. M18 Hellcat înlocuieşte M10 Tank Destroyer şi este o bestie din punct de vedere al vitezei şi puterii de foc, iar armura de hărtie a M10-lui a fost îmbunătăţită uşor pentru a-i mări şansele de supravieţuire.

T17 Deerhound Armored Car este cea mai mare lovitură dată forţelor Axei, ceea ce e puţin bizar, pentru că în forma lui originală acest vehicul nu a fost folosit de partea americanilor în acest conflict. În joc însă, viteza cu care este adusă pe câmpul de luptă, armura aproape impenetrabilă pentru unităţile adverse de Tier 2, precum şi puterea de foc remarcabilă (poate negocia şi cu un Tiger) fac din această unitate o ţintă sigură pentru nerf-bat-ul celor de la Relic. În forma ei actuală, mai mult strică jocul din cauza lipsei de măsuri adecvate de contracarare.

Forţele Axei au primit un Schimmwagen, unitate ce înlocuieşte populara motocicletă, respectiv simpaticul Kettenkrad. Faţă de Kettenkrad nu există mari diferenţe în afară de abilităţi specifice în funcţie de doctrina aleasă. Însă faţă de motocicleta Wehrmacht-ului, această unitate posedă marşarier şi posibilitatea de a traversa băltoace fără penalizări de viteză. Este echipată şi cu un MG42, iar punctele de viaţă şi armura o fac mult mai utilă pentru hărţuirea de început, însă costul ceva mai ridicat şi timpul mai lung de construcţie fac ca alegerea între ea şi BMW-ul iniţial să fie una dificilă şi care ţine de gust.

Panzer Elite au posibilitatea de a înlocui Panzer-ul IV cu Hotchkiss şi uitându-ne la toate lucrurile pe care această unitate poate să le facă, putem rămâne cu falsa impresie ca am câştigat deja meciul odată ce-l aducem pe câmpul de luptă. Tunul său poate fi îmbunătăţit pentru a face faţă blindatelor grele ale inamicului sau poate fi echipat cu rachete pentru a mătrăşi infanteria.

La a doua privire însă, observăm cum o unitate chipurile multirol de fapt nu e bună la nimic. Tunul îmbunătăţit se chinuie şi cu blindatele uşoare ale aliaţilor, iar rachetele sunt doar patru, nu şase, cum are artileria Wehrmacht-ului. Adaugaţi la asta costuri şi timpi de producţie mari, armura slabă şi vulnerabilitatea în faţa infanteriei şi nu vă rămâne decât să vă miraţi de ce aţi aruncat pe fereastră o unitate atât de utilă precum PIV.

Geschutzwagen-ul disponibil Wehrmacht-ului în schimb înlocuieşte Stug-ul şi o face destul de bine. Tunul său rivalizează ca putere de foc cu masivul 88mm, iar viteaza mai mult decât redusă şi rata de foc scăzută fac din această unitate singura echilibrată din expansion.

Tales of Valor mai măreşte şi numărul de hărţi disponibile, aduce îmbunătăţiri pentru grafică şi partea audio, ba chiar şi bug-uri noi. Aceste din urmă pot fi rezolvate printr-un patch, Relic anunţând deja un hotfix pentru săptămânile următoare, dar cu toate acestea, Tales of Valor rămâne un regres dacă-l comparăm cu predecesorii, iar modurile noi multiplayer, deşi interesante, parcă nu-şi au locul într-o cadru dramatic cum este cel de-al Doilea Război Mondial. Singura satisfacţie e că expansion-ul nu elimină complet stilul original de joc, astfel încât meciurile pasionante Wehrmacht vs. US încă sunt posibile.

Pe de altă parte, principalul atu pe care Tales of Valor îl are pentru a convinge un novice să-l cumpere e faptul că în modul multiplayer el oferă acces la toate armatele şi nu necesită instalarea vreunuia din titlurile predecente, motiv pentru care cei ce nu sunt interesaţi de single-player şi vor să vadă ce are de oferit online Company of Heroes pot considera acest expansion o opţiune interesantă.