Condemned: Criminal Origins Review

Condemned: Criminal Origins Review

Un paradox interesant pe care l-am observat odată cu dezvoltarea puterii de calcul a PC-urilor este acela că jucătorii tind să observe mult mai uşor micile imperfecţiuni dintr-un titlu cu cât acesta încearcă să fie mai realist sau imersiv. Cel mai simplu exemplu îl reprezintă personajele umane. Cu cât producătorii încearcă să le facă mai reale, cu atât vor fi mai evidente micile probleme, cum ar fi faptul că modelele nu au un număr suficient de mare de poligoane sau texturarea pielii este nenaturală. Pe de altă parte, o reprezentare stilizată sau uşor cartoonish / anime nu va fi atât de dur criticată (vezi Advent Rising).

Condemned: Criminal Origins este primul titlu lansat de studiourile Monolith după F.E.A.R, jocul folosind engine-ul celui din urmă şi fiind lansat mai întâi pe Xbox 360. Aşadar, avem de-a face cu o portare, lucru care e suficient să omoare rapid entuziasmul multora dintre fanii PC. Din fericire însă, Condemned calcă pe urmele surprizei din 2004, The Chronicles of Riddick, fiind unul dintre cele mai bune titluri lansate până acum în acest an.

Deşi la prima vedere aţi fi tentaţi să-l plasaţi în aceeaşi categorie cu F.E.A.R, Condemned nu este un first person shooter în sensul clasic al cuvântului. El poate fi considerat mai degrabă un film interactiv cu influenţe puternice de survival-horror. Veţi găsi şi arme de foc pe parcursul jocului, însă în 90% din cazuri veţi folosi ce vă pică în mână ca să supravieţuiţi.

Partea de început este destul de leneşă, în sensul că nu se întâmplă nimic spectaculos sau care să vă facă în mod special să vreţi să vedeţi ce se întâmplă mai departe. Din păcate, nici povestea în sine nu reuşeşte să schimbe această stare. Ca idee generală, veţi intra în rolul agentului FBI Ethan Thomas, membru al SCU (Serial Crimes Unit) care se află pe urmele unui ucigaş în serie cunoscut doar sub pseudonimul de The Matchmaker. Asta însă este numai una dintre problemele sale, deoarece întregul oraş în care vă aflaţi se află sub asalt, rata criminalităţii crescând la cote alarmante într-un timp extrem de scurt.

Pe măsură ce veţi pretrece din ce în ce mai mult timp în compania jocului, veţi observa că unul dintre principalele sale atuuri o reprezintă imersiunea şi modul cinematic în care cei de la Monolith au reuşit să redea acţiunea pe monitoarele noastre. La fel ca mulţi alţii, nu am înţeles în prima fază de ce nu pot să dezactivez modul wide-screen în timpul jocului. Mai târziu însă am realizat că aceasta a fost o dorinţă expresă a producătorilor, pentru a face tranziţia joc – secvenţe cinematice – joc cât mai fluidă. Un detaliu aparent minor, dar care contează foarte mult atunci când tragi linie.

De asemenea, cei care se aşteaptă să care după ei un arsenal întreg de arme devastatoare sau să împuşte inamicii Quake 3 / Unreal Tournament style vor fi profund dezamăgiţi, deoarece în Condemned sunteţi un om obişnuit, nu un super erou, şi acest lucru este subliniat pe tot parcursul jocului. Chiar şi acţiunile banale, cum ar fi mutatul unei mese, răsfoitul unui dosar, folosirea unui calculator sau saltul peste un obstacol vor fi efectuate mult mai lent şi mai "uman" decât în alte jocuri de până acum, lucru care s-ar putea să frustreze o parte dintre jucători, însă contribuie foarte mult la imersiune. Sentimentul de "eşti acolo" este sporit şi de secvenţele cinematice first-person, în care în momentul când sunteţi puşi spre exemplu la zid cu brutalitate chiar _sunteţi pus la zid_, perspectiva mişcându-se foarte natural, personajul vostru rămânând ţintuit de perete. Iar atunci când veţi fi aruncaţi pe fereastră de la etaj în secvenţa următoare veţi simţi un nod în gât atunci când veţi ateriza forţat pe capota unei maşini.

Şi dacă secvenţele cinematice şi imersiunea sunt excelent realizate, luptele corp la corp sunt cu adevărat magistrale, fiind chiar şi peste cele din The Chronicles of Riddick. De altfel, luptele melee reprezenta una din părţile esenţiale ale jocului şi în timpul lor, nivelul vostru de adrenalină va creşte la cote alarmante. Nnu neapărat din cauza ferocităţii lor sau a modului brutal în care le veţi duce ci mai ales din cauza inamicilor, care sunt de un realism înfricoşător, mai ales cei umani… sau mă rog, aproape umani. Nu vă puteţi imagina cum e să vă plimbaţi într-o clădire abandonată, plină de drogaţi şi psihopaţi, care atacă orice întâlnesc în cale, nu pentru că ar avea un scop anume, ci pentru ca vor şi pot să o facă. Slavă Domnului ca lanterna nu rămâne niciodată fără baterii, altfel ar fi fost crimă de pe lume.

Au fost câteva situaţii în joc în care realmente am pus pauză timp de 10 minute pentru a-mi reveni după şocul avut. Situaţii în care vă plimbaţi în ritm de melc pe coridoarele întortocheate, cu ochii tot de melc aţintiţi pe monitor şi cu urechile ciulite după cel mai mic indiciu sonor care să trădeze prezenţa unui inamic prin preajmă, voi fiind înarmaţi cu o ţeavă smulsă dintr-un perete. La un moment dat se aud nişte paşi în depărtare şi tusitul caracteristic al unui psihopat dependent de droguri care de abia aşteaptă să vă doboare. Cu lanterna aprinsă, vă îndreptaţi pas cu pas spre locul în care credeţi că se află individul şi la un moment dat zăriţi o parte din ranga pe care o ţine în mână ieşind după un stâlp de beton. Ca să nu vă deconspiraţi poziţia, stingeţi lanterna şi continuaţi atent spre stâlp, într-o beznă aproape totală, având ţeava în mâna pregătită pentru înfruntarea ce urmează să aibă loc. Încă doi paşi şi reuşiţi să-l surprindeţi… vă apropiaţi de stâlp şi când să aplicaţi lovitura de graţie… NIMIC. Aprindeţi lanterna pentru a vă uita stânga-dreapta… nici urmă de individ… să fi fost doar o viziune? Posibil, în jocul ăsta sănătatea mentală este o noţiune relativă. Cu ritmul inimii revenind la normal, e timpul să vă reîntoarceţi la explorat… ZBANG!… tocmai aţi primit o rangă peste cap, iar în următoarele trei secunde viaţa vă scade la jumătate… dezorientat, reuşiţi în extremis să paraţi o nouă lovitură şi să scoateţi taser-ul cu care reuşiţi să electrocutaţi psihopatul care tocmai v-a atacat… iar acum sunteţi de-a dreptul furios… zbang, zbang, zbang… trei lovituri de ţeavă bine plasate şi reuşiţi să-i zburaţi ranga din mână. Panicat, acesta se uită împrejur şi dă să fugă. Însă gustul victoriei apropiate se transformă rapid în groază atunci când observaţi că psihopatul nostru se îndreaptă spre stâlpul de beton, smulge o ţeavă din el şi se îndreaptă din nou spre voi, de data aceasta ura citindu-i-se clar în ochii turbaţi. Încă un schimb furios de lovituri şi individul este în fine la pământ… felicitări, aţi mai supravieţuit încă 10 minute în lumea din Condemned.