Crusaders: Thy Kingdom Come – RePlay Review

Crusaders: Thy Kingdom Come – RePlay Review

De fiecare datǎ când îmi picǎ în mânǎ o clonǎ a unui joc de orice fel, stau şi mǎ întreb cu ce noutǎţi or fi venit producǎtorii ca sǎ contrabalanseze lipsa originalitǎţii. O fi grafica mai hoaţǎ? Un gameplay adus la zi, cu micromanagement spectaculos? Nenumǎrate opţiuni de control a unitǎţilor, de avansare şi echipare? Sau doar un voice acting cu Angelina Jolie, o cutie frumos coloratǎ şi trei filmuleţe la început? În cazul Crusaders: Thy Kingdom Come, rǎspunsul este simplu: nimic din toate astea

Cu Dumnezeu înainte…

Împrumutând mai toate elementele care au fǎcut din seria Total War un succes, Crusaders nu riscǎ nimic nici pe partea narativă. Acţiunea are loc în timpul primei Cruciade, cunoscutǎ sub numele de „Crudiada Regilor”, întrucât chemării Papei Urban II din 1095 i-a rǎspuns toată floarea nobilimii europene de la acea vreme – francii, germanii, italienii şi britanicii – prinţii acestor state având pe lângǎ zelul religios şi ambiţia personalǎ de a fi primii care cuceresc Ierusalimul. Jucǎtorul are posibilitatea să-şi aleagă un asemenea nobil şi de-a lungul celor 15 misiuni single-player poate elibera Constantinopolul şi ocupa Cetatea Sfântǎ. Alegerea unei naţii sau a alteia nu este lipsitǎ de considerente tactice, întrucât eroii au avantaje şi dezavantaje specifice.

Astfel, un prinţ poate fi mai potent financiar, ceea ce uşureazǎ recrutarea unitǎţilor, pe când altul are o gardǎ personalǎ mai eficientǎ în luptǎ. Existǎ şi posibilitatea ţinerii unui jurnal în care se pot nota faptele de vitejie, un altar unde se pot aduce sacrificii bisericii spre încântarea Papei şi, desigur, un titlu de cruciat care devine mai prestigios pe mǎsurǎ ce întreaga campanie se desfǎşoarǎ. Descrierile misiunilor, a nobililor ce iau parte la luptǎ şi a situaţiei politice în general este fǎcutǎ cu simţ de rǎspundere şi reuşeşte destul de bine sǎ introducǎ jucǎtorul în atmosfera saturatǎ de religie în cadrul cǎreia se desfǎşoarǎ acţiunea.

Recrutarea unitǎţilor se face între misiuni, tot atunci fiind posibilǎ îmbunătăţirea acestora, în general cu arme sau armuri mai puternice, cu toate cǎ unele unitǎţi au şi abilitǎţi speciale, cum ar fi o şarjǎ mai deosebitǎ, ce pot fi dobândite cu ajutorul experienţei cǎpǎtate în luptǎ. Unitǎţi noi devin disponibile odatǎ cu îndeplinirea misiunilor sau în funcţie de pioşenia aratatǎ, adicǎ misiunile secundare îndeplinite. De asemenea, nobilul ales poate primi abilitǎţi speciale (în afarǎ de cele personale care nu sunt folosite decât în luptǎ) cum ar fi de pildǎ o reducere a preţului de achiziţie a unor unitǎţi sau accesul la altele, mai cu moţ. Misiunile secundare variazǎ prin introducerea de obiective diverse, cum ar fi eliberarea unui sǎtuc sau incendierea unei moschei şi în general mai coloreazǎ puţin misiunile din campanie, cam plictisitoare de felul lor şi pline de scripturi repetitive ce devin uşor de anticipat la o eventuală rejucare, oferind pe deasupra recompense financiare şi o creştere în ochii Papei, care poate urechea sau felicita cavalerul respectiv.

Luptele propriu-zise au loc pe hǎrţi prestabilite, unde terenul are un rol destul de important în desfǎşurarea ostilitǎţilor, însǎ acesta nu adaugǎ neapǎrat adâncime gameplay-ului. E drept cǎ trupele ascunse în pǎduri sunt considerate camuflate, având un bonus de apǎrare şi atac, arcaşii sunt mai eficienţi de pe înǎlţimi şi în general toate unitǎţile sunt afectate de tipul terenului pe care circulǎ, însǎ în timpul jocului acest feature mai mult încurcǎ decât ajutǎ. În primul rând, dibuirea unitǎţilor aflate în pǎdure e un coşmar, sau mai bine zis se camufleazǎ atât de bine încât nu le mai vede nimeni, astfel încât odatǎ trimise trupele în zonele împǎdurite devin foarte greu de controlat. Apoi, AI-ul nu prea se descurcǎ cu escaladarea înǎlţimilor şi surprinderea adversarului, fie cǎ e vorba de trupele proprii sau de inamic, iar în afarǎ de munţi şi cursuri de apǎ nu prea avem varietate, dacǎ nu socotim deşertul sau zǎpada, care au acelaşi rol tactic.

Interfaţa este greoaie şi mai mult încurcǎ, în mod special zoom-ul care este disponibil doar în modul reverse, adicǎ rotiţa de la mouse se comportǎ ca o manşǎ de F-16, ceea ce mie mi s-a pǎrut de-a dreptul obositor. De asemenea, rotirea camerei în jurul unui punct fix are un unghi nejustificat de larg, şi o sa te simţi ca la un simulator de F1 încercând sǎ aduci camera în poziţia doritǎ; iar atunci când în sfǎrşit ai ajuns unde trebuie, acţiunea ori s-a terminat, ori s-a mutat în alt loc. Probabil dorind sǎ respecte adevǎrul istoric, producǎtorii au înzestrat fiecare unitate cu mai multe steaguri, o idee care poate contribuie la feeling, dar care îngreuneazǎ selectarea unitǎţilor, jucǎtorul fiind nevoit sǎ piardǎ câteva secunde bune ca sǎ-şi dea seama ce anume a selectat. De asemenea, jocul se desfǎşoarǎ îngrozitor de încet, şi deşi existǎ posibilitatea de a mǎri viteza de lucru pâna la 2x, tot o cursǎ de melci vei urmǎri. Mi-au ieşit peri albi aşteptând 20 de minute ditamai armata cruciatǎ sǎ binevoiascǎ sǎ mǎ atace, timp în care s-au învârtit în cerc şi-au fǎcut tot felul de manevre inutile, şi mi s-a pǎrut stupid sǎ-i atac eu din moment ce aveam un obiectiv de apǎrat.

AI-ul se comportǎ mulţumitor, dar cam atât, nefiind lipsit de momentele magice în care o singurǎ unitate de cavalerie pune pe fugǎ o întreagǎ grupǎ de arcaşi. E drept cǎ în acele vremuri cavaleria ştergea pe jos cu arcaşii, însǎ îmi imaginez cǎ din 32 de rǎcani s-o fi gǎsit unul mai rǎsǎrit care sǎ-i vinǎ de hac cǎlǎreţului singuratic. Dat fiind cǎ misiunile single-player sunt scriptate nu avem parte de varietate sau multiple posibilitǎţi de a termina o misiune, iar în skirmish sau multiplayer e suficient sǎ observi mişcǎrile inamicilor pentru a-ţi ajusta tactica, rareori fiind suprins de inamic într-o poziţie dezavantajosǎ.

Încǎierǎrile în sine urmeazǎ modelul clasic, unde cavaleria nu este vulnerabilǎ decât în faţa suliţaşilor iar infanteria grea bine echipatǎ cam face legea pe câmpul de bǎtaie, neaducând nimic nou şi interesant din punct de vedere al confruntǎrilor. Probabil hoardele inamice care ies din pǎdure s-au dorit a fi fioroase sau surprinzǎtoare, dar având în vedere viteza de joc scǎzutǎ, nu reuşesc decât sǎ fie amuzante. Unitǎţile au la dispoziţie câteva formaţii care pot augmenta un parametru în dauna altuia, cum ar fi o vitezǎ mǎritǎ de deplasare cu costul scǎderii puterii de atac, dar comparativ cu viteza de joc aceste mişcǎri de trupe se produc aproape instantaneu, neavând astfel mari aplicaţii tactice. Unitǎţile au valori proprii de stamina şi hitpoints, fiind în stare sǎ o ia la goanǎ pentru o perioadǎ limitatǎ, sprintul fiind metoda de atac specificǎ unora dintre ele. Abilitǎţile speciale dobândite de unitǎţi sunt în general pasive, necontribuind hotǎrâtor la rezultatul unei confruntǎri, iar lupta se rezumǎ de fapt la abilitatea jucǎtorului de a opune inamicului tipul de unitate corect. Armata cruciaţilor beneficiazǎ în general de trupe ceva mai puternice, ca armurǎ şi atac, în timp ce turcii Seljuk compenseazǎ prin superioritate numericǎ.

Pe partea graficǎ lucrurile parcǎ nu stau atât de rǎu. Peisajele sunt îngrijite şi realizate cu simţul rǎspunderii, şi este probabil partea în care producǎtorii au investit cel mai mult timp şi efort. Formele de relief sunt reprezentate realist, iar armurile şi armele au un luciu atrǎgǎtor, deşi puţin praf pe ele n-ar fi stricat. Iar unitǎţile individuale cu siguranţă că ar fi avut mai multă personalitate dacǎ n-ar fi arǎtat toate la fel. Animaţiile în schimb sunt la limita unei producţii care se respectǎ, cel mai elocvent exemplu fiind acela că toţi soldaţii dintr-o unitate aratǎ şi se mişcǎ la fel, într-un sincron care-ar fi umplut de respect pasul de gâscǎ al Wehrmacht-ului. Tot în aceeaşi notă, datul cu sabia în capul adversarului seamănǎ cu bǎtutul unui cui în perete şi provoacǎ la fel de multǎ emoţie, iar cavaleria care se nǎpusteşte într-o unitate de infanterie se opreşte brusc la destinaţie şi începe lupta cal la corp. Când îmi amintesc de varietatea din Medieval II: Total War, de încǎierǎrile pline de haos, unde lumea se cǎlca în picioare încercând sǎ ajungǎ la inamic, nu pot sǎ nu remarc în Crusaders lupte curate, fǎrǎ haz, un rǎzboi al cifrelor ce indicǎ mai mult un exerciţiu decât o înfruntare provocatǎ de fanatismul religios. Per total însǎ, din punct de vedere vizual jocul este plăcut, reprezentarea cât de cât realistǎ a câmpurilor de luptǎ (istoric vorbind) precum şi impetuozitatea unitǎţilor de cavalerie contribuind la feeling.

Sunetul nu iese în schimb cu nimic în evidenţă, muzica discretǎ şi relaxantǎ combinatǎ cu zgomotele bǎtǎliilor fiind aproape inobservabile, participarea la atmosfera generalǎ fiind minimǎ. De altfel, partea sonorǎ devine rapid repetitivǎ şi cu greu m-am abţinut sǎ nu-mi pornesc playlist-ul în fundal, aşteptând pentru a n-a oarǎ sǎ fiu în sfârşit atacat.