Diablo III Review

Diablo III Review

E ora 3 dimineaţa în a doua zi de joc şi cel de-al treilea Diablo pe care l-au răpus vajnicii noştri eroi se bălăngăne pe-o parte înainte să cadă cu o piruetă teatrală. E un peisaj morbid, Răul făcut sită şi însângerat pe podeaua Raiului, după o tiradă de click-uri, taste şi urlete pe Skype amestecate într-un borş de decibeli care răsună în trei apartamente distincte împrăştiate prin Europa.

Toată lumea implicată are un sentiment de deja vu care durează deja de aproape 30 de ore – am mai făcut asta cândva. Acum vreo 12 ani de zile – eram oameni diferiţi şi nu ne cunoşteam, dar am trăit o experienţă similară, însă fără parteneri. Noua politică vizavi de modul single-player pe care ne-a servit-o Blizzard (sau noul DRM, dacă întrebi pe cineva care nu e atât de entuziasmat de jocul online) ne-a adus în punctul ăsta, în care şi dacă am vrea să fim singuri în aventura împotriva Împieliţatului şi diverselor rude, tot trebuie să rămânem conectaţi.

Pe mulţi i-a deranjat asta – şi nu doar din cauza eventualelor instabilităţi şi probleme pe care le-ar putea avea ISP-ul lor, ci pentru că la lansare au fost întâmpinaţi de o problemă care a ţinut de producători, deja notoriul număr 37. Grupul nostru a reuşit să se conecteze după o oră jumătate – două şi am purces la drum cu o brumă de impresie despre beta şi entuziasm vizavi de conţinutul care ni se aşternea în faţă.

Assassin: am stat o oră jumătate până să reuşesc să mă conectez şi să joc vreo două ore. Norocul meu a fost că mai aveam şi alte chestii de făcut, altfel poate aş fi reacţionat la fel de dur ca unii membri ai forumului nostru. Şi când mă gândesc că o parte din jucători şi-au luat concediu ori s-au dat bolnavi la servici/şcoala pentru a juca pe îndelete Diablo III…

Bossman: eu nu mi-am făcut iluzii că o să mă joc imediat după lansare, fiindcă văzusem ce s-a întâmplat cu testul open beta. Chiar şi aşa însă, nu mă aşteptam ca Blizzard să dea chix într-un asemenea hal, mai ales că au nişte ani de experienţă şi lansări în spate. Mai ales, mai ales, că acum au şi mers pe ideea că trebuie să fii mereu conectat la Internet ca să te poţi juca în single-player (o idee cel puţin tâmpă, dar despre asta niţel mai încolo).

Zuluf: ceea ce aveam să vedem poate fi descris prin vorbele unui NPC de prin actul II din jocul precedent: “Some say the taste of [Diablo III] is bittersweet, but I find it to my liking.” În ciuda tensiunii crescânde (de altfel justificată de Error 37 şi neajunsul ireparabil de a nu a exista mod offline pentru single-player), atât eu, cât şi Mangodash (colegul de arene din WoW şi, mai nou, de leveling din Diablo III) am fost plăcut impresionaţi de mecanicile explozive, desfăşurarea fluentă a jocului şi decorul variat.

În mod sigur, Diablo III e un joc semnat Blizzard – are un production value care transpiră prin interfaţa ergonomică, cut scene-urile fantasy de proporţii epice şi impactul vizual pe care îl are întotdeauna un design inteligent şi atrăgător care nu prăjeşte sisteme mai modeste.

Pe de altă parte, povestea e o pastişă de clişee reciclate tot mai dragi jocurilor Blizzard din ultima vreme, livrată de un voice acting pe alocuri penibil şi mult, mult mai lipsită de substanţă decât cea din Diablo II. Impresia mea despre Sanctuary din jocurile mai vechi şi prima carte Diablo apărută (de altfel şi singura pe care am citit-o) e una dezolantă, în care dubiile şi piticii de pe creierul fiecărui personaj în parte sunt potenţiale căi de acces pentru dihăniile încornorate în lumea vulnerabilă. Întâmplările sunt de regulă de o factură uşor mai serioasă decât întâlnirile din jocul de faţă cu o zână îmbrăcată în ţoale Disney care livrează replici de însoţitor imbecil despre stăpânul ei, Belial, înainte să treacă la tortură de gulag.

Bossman: ce m-a deranjat la povestea din Diablo III, trecând peste clişeele deja menţionate, a fost faptul că scenariştii s-au folosit de cartea „a fost plănuit dintotdeauna aşa” ca să explice evenimentele. Şi mă mir că au fost atât de naivi (ca să nu folosesc termeni mai duri) să creadă că o să ia cineva în serios explicaţia conform căreia tot ce s-a întâmplat în Diablo 1 şi 2 a făcut parte de fapt din master-planul lui Diablo.

Nu-i vorbă, hack & slash-urile n-au de felul lor o componentă narativă foarte complexă, pentru că e nevoie doar de o motivaţie minimă ca să ucizi cu sete cirezi întregi de cârcâieci, însă aici nu putem vorbi de nişte amatori care se află la primul titlu şi nici de un timp scurt de producţie care să poată oferi susţinere motivaţiei „domne, n-a fost timp pentru altceva”.

De asemenea, mi s-a părut că există o diferenţă vizibilă de calitate între primele două acte şi cele de final, nu doar de ritm. E ca şi cum de la actul 3 încolo producătorii au rămas brusc în pană de timp şi au încropit ceva doar ca să lanseze odată jocul, că altfel îi linşează fanii seriei.

Zuluf: chestiunile astea înainte erau ceva mai frecvente şi specifice mai degrabă Azeroth-ului. De fapt, am vaga impresie că s-au inversat puţin canoanele: Warcraft-ul din ultima vreme e mai serios şi mai de tipul “salvează întreaga lume”, în timp ce noul Diablo e presărat cu glumiţe colorate, poveşti secundare cu tâlc şi o enciclopedie de creaturi descrise fie pe o voce orientală caricaturizată, fie pe glasul de octogenar exagerat al lui Deckard Cain. Iar Leah, unul din personajele centrale, e arhetipul prietenei contemporane, cu tunsoare care îi curge peste ochi şi trăsăturile fotografice şi delicate ale unei eroine din Final Fantasy.

Sigur, poate că lucrurile evoluează şi în orice caz nu se poate spune că Diablo arată rău pe undeva: singura discrepanţă ţine de paleta de culori şi luminozitate, atât în sensul propriu, cât şi de simboluri. Însă tema recurentă a seriei, speranţa în omenire, e mult mai “pe faţă” şi pregnantă. Presupun că e o chestiune de gust, dar mi-aş fi dorit ca scenariul să nu se mai folosească de artificii ieftine pentru a-şi face demonstraţia. Până şi Marius, naratorul filmuleţelor dintre acte din Diablo II, avea un discurs ceva mai matur şi autentic decât expresiile fumate pe care le auzi în noile patru acte.

Bossman: chiar şi aşa, am apreciat faptul că cei trei însoţitori – Templar, Scoundrel, Enchantress – alături de personajele secundare au propriile poveşti ce aşteaptă să fie descoperite dacă ai răbdare să asculţi ce au de zis. Da, ştiu, respectivele istorisiri nu reprezintă un monument de originalitate, dar integrarea lor şi diversele comentarii pe care însoţitorii le fac când te urmează îi ridică un pic peste nivelul de „o grămadă de pixeli pe care-i iau cu mine ca să nu mă plimb singur de nebun pe câmpii”.

Pe de altă parte, eu sunt şi genul care ascultă toate dialogurile şi explorează fiecare colţişor al hărţii în căutarea jurnalelor ca să afle mai multe despre universul jocului, chiar dacă e un hack & slash. Nu de alta, dar când am văzut diverşi lăudându-se că „am terminat Diablo în x ore” (a se citi: sub 10) am rămas un pic perplex. Eu am avut nevoie de un pic peste 20 de ore ca să ajung la nivelul 32 şi să-l înving pe Diablo, timp în care am mai aflat una-alta despre monştrii care populează Sanctuary, cum a fost creată această lume, despre Tyrael, Consiliul Angiris, am explorat tot felul de temniţe, caverne, pivniţe ş.a.m.d… respectivii oare ce or fi înţeles din joc?