Din’s Curse: Demon War – RePlay Review

Din’s Curse: Demon War – RePlay Review

 

Acum ceva timp vă povesteam despre Din's Curse, ideea principală fiind că inspiraţia venea din seria Diablo, dar cu adăugiri importante care au reuşit să diferenţieze acest joc indie de toată gloata de clone hack’n’slash. La începutul acestui an, blestemul zeiesc a revenit cu un add-on standard, în care se regăsesc toate chestiile care te aştepţi să aibă “nou” în faţă: misiuni, opţiuni, monştri, obiecte, plus încă o clasă alături de cele şase existente.

Practic, nu s-a schimbat mare lucru: nu există o poveste în sine, ci doar ideea că, după viaţa de băiat (fată) rea, trebuie să-ţi speli păcatele salvând diverse oraşe de invazii monstruoase. Faţă de original însă avem şi undeads, porniţi pe scandal împotriva inamicilor deja cunoscuţi (de unde şi titlul de Demon War). Problema e că ambele tabere consideră că oamenii sunt vinovaţi pentru acest conflict, astfel că toţi sar să-ţi dea de lucru. E adevărat că monştrii se luptă şi între ei, dar dacă apari în zonă, se vor coaliza rapid să te scurteze de viaţă. Toată treaba se derulează până capeţi suficientă reputaţie pentru ca Din (zeul care te pune la muncă comunitară) să considere că sufletul tău e izbăvit; de obicei, trebuie să salvezi măcar 3-4 oraşe şi să ratezi cât mai puţine misiuni pentru a ajunge în mult doritul Rai.

Ce a diferenţiat originalul de toate clonele de Diablo se prezintă şi în Demon’s War, ba chiar cu mai multe opţiuni. În afară de a-ţi alege personajul, lumea în care joci este generată aleator şi o poţi crea pe cât de grea sau uşoară ţi-o doreşti. N-ai chef să fie oraşul atacat? Debifezi opţiunea. Vrei mod hardcore, în care personajul, odată mort, nu mai poate fi recuperat? Bifezi opţiunea. Vrei să poţi purta doar obiecte blestemate? Bifezi şi acolo. Experienţă în plus, monştri mai puternici, dar mai puţini, mai slabi, dar în grămezi uriaşe? Avem de toate pentru toţi, în aşa fel încât orice tip de jucător să se poată simţi mulţumit de performanţele sale vitejeşti.

Noua clasă (Demon Hunter, întâmplător numită la fel cu cea din Diablo 3…) ridică numărul de specializări la 21 şi combinaţiile posibile la 196. Încă o dată, de toate pentru toţi, orice experiment este posibil datorită opţiunii de a crea un erou hibrid. Evident, noua clasă se poate manifesta în funcţie de opţiunile fiecăruia, astfel că nu se poate spune că avem o noutate care să rupă gura târgului, dar nici un standard despre care să se poată discuta şi eventual critica la modul concret.

Cetăţeni cu pretenţii

Probabil cea mai importantă şi evidentă schimbare este comportamentul NPC-urilor din oraşe. În original, erau atacaţi de monştri, mai mureau de boli sau din cauza unei magii; acum însă, joacă un rol mult mai important şi chiar trebuie să ai grijă de ei ca un erou ce eşti. NPC-urile au personalităţi diferite, niveluri de fericire, au şi un inventar propriu unde le poţi pune obiecte de care nu ai nevoie. Se căsătoresc, divorţează şi chiar înnebunesc dacă viaţa le este potrivnică sau trec de partea monştrilor pentru că se consideră trădaţi de specia umană.

Cel mai des însă, trăind într-o lume atacată de monştri, li se întâmplă să sufere de inaniţie şi chiar mor de foame dacă nu te duci pe la ei să le donezi nişte bani. Din păcate, acest eveniment se întâmplă mult prea frecvent şi trebuie să te întorci destul de des să le dai pe degeaba banii adunaţi cu sudoarea sabiei, toporului, arcului sau a magiilor.

Cei care o iau razna şi se întorc împotriva semenilor ajung să devină şi obiectiv de misiune, pentru că eşti trimis să-i omori. Uneori, chiar decid să ia aventura în mâinile proprii şi coboară în subterane ca să rezolve misiuni pentru tine. Clar, n-ai stofă de erou dacă nu poţi să rezolvi şase misiuni simultan!

La un moment dat, cum toate aceste lucruri se desfăşoară simultan şi fără controlul tău, s-ar putea să fii depăşit de viteza evenimentelor. Aici sunt utile opţiunile care încetinesc lucrurile şi, dacă n-ai jucat Din’s Curse, e mai bine să le foloseşti la început pentru a înţelege dinamica jocului.

Gameplay-ul se desfăşoară tipic pentru un hack’n’slash, tot ce trebuie să faci este să dai click-uri furioase pentru a omorî tot ce scoate colţii, ghearele şi magia la tine. Loot-ul este în continuare la fel de bogat şi la fel de aleatoriu; dacă eşti băftos, dai peste obiecte rare sau care fac parte din seturi şi care merită păstrate pentru a le căuta perechile. Monştrii s-au înmulţit şi ei, odată cu zombie şi scheletele care tot ies din pământ, ba chiar ai şi o opţiune care va aduce valuri invadatoare la fiecare câteva minute să atace oraşul. Evident, nu toţi jucătorii apreciază un asemenea nivel de intensitate războinică, dar cuvântul de bază este în continuare dinamism.

Nu e bun de concurs de frumuseţe

La fel ca originalul, Demon War este departe de standardele grafice ale anului 2011. Mai curând trebuia să apară prin 2000, dar personal nu sunt foarte deranjată de acest aspect dacă restul elementelor formează un tot satisfăcător. Dar pentru cei care pun mare preţ pe grafică, bine aţi venit într-un joc cu niveluri aleatorii, dar gri/maro/verzui şi pe trei sferturi întunecate, cu un personaj pe care nu se vede schimbarea armurilor şi cu un număr scăzut de poligoane. Evident, cam ăsta este blestemul tuturor jocurilor realizate de studiouri independente, pentru care banii nu cresc în copaci.

Totuşi, modelele sunt satisfăcătoare, iar oraşele au mai primit şi efecte atmosferice, astfel că pot varia de la soarele arzător al unei urbe deşertice la fulgi de zăpadă care se aştern cuminţi peste cadavrele invadatorilor. Pe de altă parte, am întâlnit o serie de probleme tehnice pe care nu le-am avut în original, deşi PC-ul folosit a fost doar îmbunătăţit în anul care a trecut, nu schimbat complet.

De exemplu, jocul a refuzat cu încăpăţânare să pornească la început, blocându-se în meniuri şi luând cu el toate setările grafice şi interfaţa Aero. În mod bizar însă, după câteva încercări repetate a funcţionat fără probleme, doar cu ocazionale scăderi de framerate (de altfel ignorabile).

Coloana sonoră a rămas la fel de “meh” ca în original, iar scârţâiturile monştrilor care dau colţul sunt de-a dreptul enervante; după vreo oră, am trecut liniştită la muzica proprie. În plus, se prea poate ca mulţi jucători să fie enervaţi de interfaţa destul de aglomerată, în stilul World of Warcraft: totul la vedere, să nu cumva să poţi reacţiona la timp dacă e vreun lup turbat după colţ care te pândeşte pofticios.

De asemenea, la fel ca în original, aş fi preferat folosirea hărţii ca în Diablo, sub forma unei interfeţe transparente ce se deplasează simultan cu înaintarea ta pentru a nu mai fi nevoită să tot intru în ecranul aferent pentru a vedea clar pe unde n-am fost încă. Desigur, astea sunt preferinţe personale şi ajungi să te obişnuieşti destul de repede cu apăsatul tastei M pentru hartă.

Din păcate, despre partea multiplayer nu se poate spune mare lucru pentru că nu am găsit niciun server pentru a juca cooperativ. Evident, am putut crea singură unul, dar nu a venit nimeni în ajutorul meu, astfel că deocamdată opţiunea este complet inutilă.

La fel ca şi Din’s Curse, Demon War este distractiv, te poate prinde, dar îl recomand în continuare în doze mici. Acţiunea tinde să devină repetitivă după 4-5 oraşe salvate şi, dacă nu eşti un un hârciog obsedat de seturi şi rarităţi, nu o să găseşti mare lucru interesant în ideea de a omorî la nesfârşit monştri fără creier. Mai mult, componenta dinamică a lumii poate fi un dezavantaj dacă răbdarea nu e punctul tău forte. Iar dacă nu te împaci cu ideea că într-un joc există evenimente aleatorii, incontrolabile, exterioare influenţei tale (exact ca în viaţa reală), atunci nici Demon War nu te va atrage prea multă vreme.