DiRT 3 Review

DiRT 3 Review

În viaţa reală, nu mă pot numi nici măcar şofer de duminică. Am carnet, dar n-am ce conduce, un fel de „am cu ce, dar n-am cu cine”, aşa că momentele în care mă apucă dorinţa de şofat le „omor” pe circuite virtuale. Mai la începutul anului, am discutat  despre Hot Pursuit, care a încins monitorul cu luminile poliţiei, iar apoi a venit Shift 2 Unleashed ca să ne amintească de ce există şi jocuri slabe în seria Need For Speed. DiRT 3 nu este nici el un necunoscut al genului, pornind de fapt din seria Colin McRae Rally. Cum celebrul pilot de raliuri a plecat să şofeze alături de Ayrton Sena pe pistele Raiului, anul acesta seria a renunţat să-i mai poarte numele, însă asta nu e singura schimbare, unele dintre ele având şanse mari să-i deranjeze pe cei care apreciau în primul rând elementul de simulare.

De altfel, chiar de la primul DiRT cursele de raliu pur-sânge n-au mai fost elementul principal, apărând şi discipline precum Hillclimb. Acum s-a revenit la raliul de bază, dar nu lipsesc şi elementele aparte, cu alte cinci tipuri de curse: Head2Head (Spectator Stages), în care concurezi cu un singur adversar, pe piste diferite; RallyCross, TrailBlazer şi LandRush, completate de foarte exoticul Gymkhana.

Dacă primele tipuri de întreceri se bazează pe viteză şi cei mai buni timpi înregistraţi pe traseu, Gymkhana pare a fi scos direct dintr-un arcade: trebuie să faci „gogoşi”, să te învârţi în jurul propriei axe (cu maşina) ca un câine în urmărirea propriei cozi, să „zbori”, să loveşti blocuri galbene sau panouri cu faţă de roboţi invadatori. De departe cel mai greu mod din tot single-player-ul, este totuşi şi cel mai controversat: personal, nu prea i-am găsit justificarea într-un joc cu pretenţii mai serioase în direcţia simulării. Pe de altă parte, poate oferi o variaţie binevenită faţă de cursele normale, care spre finalul campaniei devin de-a dreptul plictisitoare; cum majoritatea acestor întreceri pot fi ignorate, cei care nu se omoară după figuri spectaculoase pot să şi uite de existenţa lor.

În modul carieră (Tour) sunt incluse patru sezoane a câte patru cupe, completate de alte şase cupe individuale, pentru fiecare tip de cursă în parte şi trei piste pentru figurile acrobatice Gymkana, unde trebuie să îndeplineşti misiuni; partea single-player mai vine şi cu obişnuitul skirmish (Time Trial şi Single Race), curse în care poţi alerga singur sau contra unui „ghost” pentru a stabili cei mai buni timpi pe piste alese de tine, ziua, noaptea, pe ploaie sau viscol, în funcţie de preferinţe.

Aşa cum tipurile de curse sunt de ajuns de interesante şi variate, la fel sunt şi maşinile. Avem parte şi de ”tineri” şi de legende, iar un BMW poate să-ţi scape rapid de sub control pe potecile din Kenya, la fel cum un Renault 5 dintr-o generaţie apusă se va comporta ca un cal nărăvaş prin viscolul Norvegiei. În total, avem 52 de maşini, unele trebuie cumpărate, altele se vor adăuga colecţiei în următoarele pachete.

Din păcate, maşinile nu mai pot fi alese când vrei tu, ci sunt pur şi simplu adăugate pe măsură ce creşti în nivel. Din acest punct de vedere, orice cursă îţi aduce un număr de puncte de reputaţie, mai mic sau mai mare în funcţie de poziţia ocupată la final. În plus, există şi bonusuri, de la câştigarea unei curse într-un timp anume până la a nu te roti deloc sau a fi în frunte la finalul primului tur de circuit.

O altă parte destul de neplăcută a accesului liberal la maşini este că cele mai noi îti vor aduce şi cea mai mare reputaţie, astfel că modelele tale preferate s-ar putea să fie rapid uitate în favoarea unui punctaj mai mare. Chiar şi aşa însă, de pe la nivelul 20 încolo, am trecut peste „foamea” de puncte şi am preferat o Lancia Delta Integrale în locul unui bolid modern doar pentru că …era Delta Integrale!

Exceptând maşinile… normale, să le zicem, avem şi camioane şi buggies, variaţii binevenite pentru că acolo am preferat un mod de joc mai agresiv, chiar şi cu full damage activat (modul vizual va face să zboare bucăţi din maşină, dar nu îi afectează în niciun fel performanţa). Oricum, deşi ai terminat prematur cursa dacă „pupi” un copac cu 150km/oră, restul ciocnirilor minore nu se reflectă şi în performanţa maşinii, eventual să afecteze direcţia sau vitezele.

Controlul şi modul în care răspunde maşina sunt excelente, deşi n-am avut curajul să rămân prea multă vreme pe tastatură, apelând la controller. Există un nivel global de dificultate, dar fiecare cursă poate fi setată atât de uşoară sau atât de grea pe cât îţi doreşti, plus posibilitatea de a ajusta raporturile cutiei de viteze, aerodinamica, distribuţia şi suspensiile. Asistenţa oferită jucătorului este şi ea setată în funcţie de dificultate, mergând de la zero pentru aşi până la indicarea traseului optim (verbal şi vizual), ABS şi cutie automată chiar şi pentru maşini care n-au visat niciodată că aşa ceva ar putea exista.

Încă o dată, nivelul de ajustare nu merge până în pânzele albe (Live for Speed, cineva?), dar te poţi juca pe diverse niveluri doar pentru a simţi cum ar fi să conduci o maşină din anii’80. Personal, recomand un nivel cel puţin normal de joc pentru a-ţi face o idee bună despre DiRT 3; pe Casual, totul e mult prea uşor, treci ca gâsca prin apă inclusiv prin finalele de sezon şi poti umbla cu acceleraţia la podea mereu, ca într-un arcade pur; eşti prea puţin penalizat pentru curbe aiurea, redresarea din drift e eficientă mereu etc.

Pistele sunt destul de variate, prezentându-se cu poteci prăfuite în Kenya, zone pline de zăpadă în Norvegia şi Aspen şi asfalt de calitate pe trasee ca Monaco sau LA Collosseum. Cei mai neatenţi s-ar putea să nu remarce de fapt că unele curse se desfăşoară pe aceleaşi trasee, dar parcurse în sens invers; mai mult, după primele două sezoane de carieră, deja ştiam toate colţurile cu derapaje, toate şicanele, toate momentele când o frână aiurea putea să mă oblige să apelez la un Flashback (un fel de întoarcere în timp la un moment bun al cursei, fără a relua totul de la capăt).

Oricum, Codemasters au mai introdus două elemente ce nu pot fi ignorate: vremea dinamică şi cursele de zi/noapte. Plouă, ninge, viscoleşte, noaptea e de-a dreptul de speriat să vezi siluetele fantomatice ale copacilor din savana africană, iar mizeria aruncată pe parbriz de adversarii din faţa ta şi viscolul pot pune probleme serioase la Aspen.

Consecinţele sunt vizibile şi pe partea de gameplay, nu doar vizual: gheaţa te face să dansezi pe roţi, zăpada proaspătă cam reduce viteza, derapajele controlate nu mai sunt chiar controlate, iar pe ploaie aluneci şi trebuie să-ţi planifici bine frânarea într-o curbă.

Nu a fost uitat nici multiplayer-ul, în mod suprinzător avem şi LAN şi split screen, nu doar obişnuitul online. Pentru maximum opt jucători se poate sări direct într-o cursă, matchmaking-ul fiind bine făcut, sau realiza un server propriu de unde să alegi şi cum să fie întrecerea: cu camera din cockpit, cu sau fără asistenţă, cu viteze manuale sau automate etc. Specifice multiplayer-ului sunt două moduri, Outbreak şi Transporter.

Primul e un fel de „prinsea”, iar al doilea o versiune pe roţi de Capture the Flag, ambele intense şi amuzante, presupunând că ai cu cine juca. Şi nu pentru că serverele n-ar fi populate, ci pentru că mulţi jucători consideră că „a se juca” nu ţine de abilitatea de a conduce, ci de a te împinge cât mai repede în afara traseului.

Alături de aceste două moduri mai există şi Joyride, practic alergatul liber pentru a te învăţa cu traseele într-un mod total lipsit de stress, şi Invasion, prezent şi în provocările Gymkhana din single-player, unde scopul este să dobori roboţii atacatori de carton fără a te atinge de zgârie-norii verzi.

Partea grafică este extrem de reuşită, motorul EGO comportându-se exemplar, indiferent că e vorba de peisaje, efecte atmosferice sau modelarea maşinilor în stare normală sau de acordeon. Pe lângă ciclul zi/noapte, vremea variază de la soare arzător la furtuni de zăpadă şi ploi torenţiale, în şmecheriile Gymkhana te trezeşti rapid îngropat într-un nor de praf ridicat de propriile cauciucuri, iar iluminarea creează efecte deosebite mai ales seara sau când alergi pe pietriş doar la lumina farurilor. Câteva animaţii se manifestă şi în ceea ce priveşte spectatorii, mai ales cei care traversează ca iepurii fix prin faţa maşinii, de-ţi vine să-i faci roadkill. Din păcate, DiRT 3 nu e Carmageddon… 

Partea sonoră însă este ignorabilă, la fel şi vocile copilotului şi ale susţinătorilor din meniuri, mai mult enervante, decât cu adevărat utile sau măcar expresive pentru a te încuraja să continui. Motoarele urlă destul de bine, chiar dacă nu sunt diferenţe notabile între modele, doar sunetele adiacente fiind foarte bine redate: scrâşnetul roţilor pe pietriş, aluncarea pe apă sau cauciucurile torturate în „gogoşi”. Aici se mai adaugă şi posibilitatea de a trimite pe YouTube filmuleţe cu ceea ce consideri tu spectaculos, dar opţiunea e şchioapă: acestea pot avea doar maxim 30 de secunde, iar compresia video stă la coadă destul de mult.

Din păcate, am avut şi o serie de probleme tehnice, legate nu de jocul în sine, cât de un Games for Windows Live care a dat permanent erori. Cum fără el nu se poate salva, n-am avut de ales decât să-l suport în background, nu fără a mă întreba încă o dată: dacă tot ai jocul pe Steam, de ce ai alege altă platformă de multiplayer? Bine măcar că n-am avut alte probleme de bug-uri, nici de conectivitate online, doar foarte rare scăderi de framerate şi numai pe pistele cu zăpadă şi atinse de viscol.

Până la urmă, deşi trebuie să acopere şi mofturile noii generaţii, DiRT 3 îşi menţine înclinaţia spre curse serioase (n-aş merge până la a zice simulare, dar pe jumătate măcar cam asta e direcţia), care să aducă în atenţie tot ce e mai bun din raliuri. Avem grafică, maşini licenţiate şi provocări şoferistice pentru orice tip de jucător, de la cei ocazionali până la fanaticii genului. Cursele sunt suficient de variate şi se poate găsi ceva interesant şi în Gymkhana, chiar dacă nu te omori după figuri spectaculoase. Iar cu mai multă atenţie la sunete şi muzică, pachetul ar fi fost chiar mai bun decât deja este la nivel de gameplay.