DiRT Showdown Review

DiRT Showdown Review

Colin McRae Rally. Din păcate, această serie a murit metaforic odată cu celebrul pilot şi practic odată cu DiRT 3, unde s-a cam terminat cu toate pretenţiile de simulator. Pentru că o fizică realistă, control serios, ideea de a avea nevoie de un volan de calitate sunt chestiuni care costă timp, bani şi programatori competenţi, motiv pentru care Codemasters a schimbat linia de la simulare la arcade; şi dacă ar fi ieşit un Burnout, un Need For Speed sau un Split-Second, n-aş fi avut mare lucru de comentat în această direcţie.

Însă DiRT Showdown cu greu poate pretinde că a realizat ceva cum trebuie cu excepţia graficii. Da, maşinile arată bine, au umbre, lumini, se distrug, dar când vine vorba de gameplay se comportă ca nişte cartoane pe roţi. Nici cu licenţierea n-a fost prea mare bătaie de cap, pentru că majoritatea vehiculelor sunt invenţii parcă scoase din Mad Max, o cuşcă metalică ataşată de o carcasă luată direct de la cimitirul de maşini.

Teoretic, distraţia e asigurată cu D mare pentru că avem adunate în acelaşi loc o grămadă de moduri de joc, de la curse clasice până la distrugeri totale. Cele 10 tipuri de întreceri pot fi încadrate în trei mari categorii:

• Racing – cu Race-Off (cursa clasică între 8 şoferi, plus ceva obstacole pe parcurs), Domination (circuitul este împărţit în patru sectoare şi trebuie să ai cel mai bun timp pe fiecare sector pentru a câştiga, indiferent dacă ajungi sau nu primul la linia de sosire), Elimination (jucătorul de pe ultimul loc este exclus după un anumit număr de secunde);
• Demolition – cu Rampage (distrugere totală a rivalilor într-o arenă), Knock Out (variaţiune pe tema Rampage, cu diferenţa că maşinile se află pe o platformă şi cele mai multe puncte vin dacă împingi adversarii în afara ei), Hard Target (trebuie să te fereşti de loviturile oponenţilor), 8 Ball (un circuit cu multe intersecţii unde nu ştii niciodată de unde poate apărea o buşeală sănătoasă);
• Hoonigan – include Trick Rush (asemănător cu Gymkhana din DiRT 3), Head 2 Head (cel mai rapid dintre doi şoferi când vine vorba de figuri pe circuit – drift, gogoşi, salturi) şi Smash Hunter (distrugerea de cărămizi colorate într-o anumită ordine în cât mai puţin timp).

Partea multiplayer (asta dacă e careva pierdut pe acolo şi chiar ai reuşit să te conectezi) mai aduce încă trei moduri dedicate:  Smash&Grab (o echipă ia „prada”, cealaltă trebuie să-i lovească pentru a o prelua şi câştigă cine are mai mult timp posesia), Transporter (variaţiunea cu maşini pentru Capture the Flag) şi Speed Skirmish (o cursă contra timp prin şase checkpoint-uri).

Sună bine. De fapt nu, pentru că nu contează dacă ai un buggy jumulit sau un Mitsubishi Evo, toate au acelaşi zdrăngănit pe post de sunet al motorului. Ca să afli ce vrea fiecare tip de cursă de la tine, trebuie să intri în meniuri, producătorii au considerat că un tutorial nu e necesar.

Toată partea de distrugere ar trebui să fie distracţie maximă. Burnout style. Însă e doar alergătură după puncte cu o fizică defectuoasă şi ghost cars nu prea fantomatice (te loveşti de ele şi rămâi plantat acolo). Şmecheriile pe circuit ar trebui să fie şi ele raiul şofatului, doar că nu trebuie decât să te plantezi în locul ideal şi să apeşi acceleraţia; restul butoanelor nu fac nici cât o ceapă degerată.

De fapt, întregul control este pe jumătate stricat. Probabil o reminiscenţă a simulatorului care era DiRT, controlul este dificil sensul că încerci să controlezi o Dacie din 1982 pe Nurbungring. Inutil de dificil, mai ales în condiţiile în care nu contează că rulezi pe asfalt, nisip sau zăpadă.

Vremea nu are nicio influenţă asupra comportamentului maşinii, nici măcar acel 1% pe care îl aştepţi totuşi de la un arcade cu ceva fizică. Performanţele maşinilor pot fi îmbunătăţite cu upgrade-uri pentru putere, viteză şi manevrabilitate, dar chiar şi aceste opţiuni par puse acolo ca să fie, nu oferă vreun îndemn real în a cumpăra ceva nou odată ce ai dus un vehicul în clasa A pentru acel tip de cursă.

Controlul pe taste sau pe gamepad este cam la fel, iar inconsecvenţa nivelului de dificultate nu ajută nici ea. Unele curse Rampage sau Knock Out sunt un fel de Very Hard, în timp ce o cursă Race-Off de final de stagiu o câştigi fluierând după ce conduci 4 ture din 5.

Head 2 Head a fost o plimbare prin parc, deşi cică concurezi împotriva lui Ken Block, în timp ce Smash Hunter a fost probabil creat de un pitic sadic când vine vorba de unghiuri cretine şi imposibilitatea de a întoarce pe loc un Suzuki pentru că nu te lasă controlul.

DiRT Showdown pur şi simplu nu are nimic atractiv sau distractiv. De-a lungul campaniei m-am târât literalmente prin cele patru stagii unde cursele sunt variate doar cu numele odată ce ai trecut o dată prin fiecare. Acelaşi lucru e valabil şi pentru circuite, cu diferenţe minime vizuale de nisip şi zăpadă, dar repetate cât de des posibil şi reluate de la celalalt capăt în a doua rundă pentru a da senzaţia de „altceva”.

Există şi un mod „liber”, Joyride, unde ai diverse obiective pe care să le îndeplineşti în ce ordine doreşti pentru cât mai multe puncte şi deblocat zone suplimentare; totuşi, nici aici nu ai vreun îndemn de a te auto-depăşi, aşa cum nici multiplayer-ul nu adaugă nimic bun.

RaceNet, sistemul de matchmaking inventat de Codemasters, ori nu te conectează deloc, ori atunci când găseşti pe cineva, conexiunea e ca o ploaie de vară. Iar ca bonus, opţiunea de a te alătura unor curse deja existente e mereu indisponibilă, probabil pentru că multiplayer-ul respectiv e pustiu.

La cât costă, DiRT Showdown are prea multe lacune: maşinile parcă sunt de carton, traseele sunt doar vreo patru-cinci, controlul pune şi el beţe suplimentare în roţi, iar multiplayer-ul e doar acolo cu numele.

Sunetele maşinilor nu se diferenţiază în niciun fel, coloana sonoră m-a călcat pe nervi aproape non-stop, iar replicile comentatorului m-au făcut să mă gândesc la metode de tortură mai ceva ca ale Inchiziţiei. Pe scurt, dacă sunteţi fani ai jocurilor de curse, călcaţi acceleraţia în direcţia opusă lui DiRT Showdown.