Disciples III: Resurrection – RePlay Review

Disciples III: Resurrection – RePlay Review

După coloratul HOMM VI, revenirea la Disciples III e ca şi cum te-ar obliga părinţii să-ţi muţi dormitorul în beci. Din fericire, pentru expansion-ul stand-alone Resurrection asta nu e un lucru rău, pentru că linia celui de-al treilea joc al seriei este foarte întunecată, evenimentele sunt dramatice şi sunt pe cale să devină şi mai şi, pentru că morţii şi-au părăsit mormintele şi au invadat lumea celor vii.

Lucrurile s-au schimbat foarte puţin în termeni de gameplay; expansion-ul vine cu o singură rasă, Undead, dar asta nu înseamnă că e scurt. Din contră, nivelul de dificultate garantează că dacă vrei să treci de la Easy la Normal e ca şi cum ai primi un sac de box în figură şi sigur durează ceva sa te obişnuieşti nu doar cu AI-ul agresiv, ci şi cu numărul mare de inamici răspândiţi pe hartă.

De altfel, e destul de uşor să înaintezi şi să te trezeşti că ai iniţiat o luptă, dar habar n-ai cu cine şi dacă o să supravieţuieşti. Pur şi simplu acei lupi erau ascunşi de vegetaţia bogată, de un vârf de munte, ceva care ţi-a încurcat privirea şi evident că fix atunci nu te-ai gândit să întorci camera.

Prezentarea narativă are pretenţii destul de ridicate, iar cei care nu au trecut prin predecesor au parte la început de un rezumat excelent al evenimentelor; mai departe însă, capitolele sunt însoţite doar de texte rostite cu voce tare, fără urmă de secvenţe cinematice în afară de început şi final (şi acelea poate nu pe gustul tuturor, alcătuite din desene alb-negru, în mare parte statice). Mai mult, evenimentele sunt neclare, iar finalul, cu toată încercarea de a fi sentimental, dă complet pe alături şi e doar stupid.

Pentru fanii strategiei pe ture, Resurrection e o variaţiune pe aceeaşi temă. Castelul Undead arată spectaculos, dar modalitatea de construcţie este în continuare strictă, fiindcă alegi doar una din ramurile de dezvoltare ale trupelor dintr-o specializare anume. Însă într-un fel e mai interesant aşa, pentru că poţi varia destul de mult direcţiile pentru a vedea ce combinaţie de trupe ţi se potriveşte mai bine sau e mai eficientă într-o anume situaţie.

Galopul pe hartă este tipic: culegi resurse, te lupţi, vizitezi tot felul de clădiri pline cu monştri şi de preferinţă ieşi victorios cu tot cu recompense. Trebuie precizat că mecanica deţinerii de teritorii este specifică seriei: cucerirea unui „nod” teritorial implică şi controlul resurselor; evident, acel nod nu este la îndemâna oricui şi trebuie să ai trupe corespunzătoare ca să înfrunţi cu succes gardianul acelui teritoriu. La fel, construcţia turnului de magie nu implică şi învăţarea vrăjilor, deoarece ele trebuie cumpărate (şi pe bani grei, aş spune), astfel că trebuie să fii mereu atent la balanţa financiară. Mai mult, recrutarea unităţilor nu seamănă deloc cu cea din Heroes: numărul de monştri depinde de Leadership, astfel că nu vei ajunge să ai toate slot-urile armatei pline decât prin scenariile de skirmish.

Luptele merg pe aceeaşi linie consacrată, doar că orice batălie este precedată de un ecran de încărcare, ceea ce rupe mult din fluiditatea jocului. Iar la ieşirea din luptă, timp de o secundă ai şi un ecran negru, momente care tind să devină enervante pentru că întâlnirile violente nu sunt nici pe departe rare. Nu există niciun fel de scriptare pentru ca trupele foarte slabe să fugă (ca în Heroes), iar Quick Combat-ul se poate activa abia după ce ai trecut de partea de încărcare. Ce-i drept, acest lucru este şi destul de avantajos, pentru că poţi oricând reveni la ritmul normal de joc şi prelua controlul dacă ţi se pare că AI-ul nu face o treabă bună. De fapt, n-aş putea spune că e un Quick Combat în adevăratul sens al cuvântului, ci un fel de fast forward cu posibilitatea de a interveni.

AI-ul nu trebuie sub nicio formă luat în derâdere, întrucât nivelul de dificultate tinde să fie foarte ridicat chiar şi pe Normal. Iar la început am apreciat enorm vârcolacii, unităţi cu o caracteristică specială extrem de utilă: sunt imuni la aproape orice tip de armă; chiar dacă nu rup norii dintr-o lovitură, sunt ideali pentru a ţine inamicii ocupaţi şi de preferinţă la distanţă de arcaşi, mult mai vulnerabili odată ce te apropii de ei. În rest, AI-ul foloseşte cu succes vrăjile şi pare a avea resurse aproape infinite pentru a trimite armate care să-ţi fure teritoriile. Oricum, luptele sunt atât de multe că ajungi rapid la saturaţie, iar spre finalul scenariilor deja îţi doreşti să poţi zbura ca să scapi de trei lupi jigăriţi şi cele 30 de secunde neceare ca să-i omori.

Odată ce iese victorios dintr-o luptă, eroul acumulează experienţă şi până la urmă creşte şi în nivel, de fiecare dată primind trei puncte de împărţit pentru atributele de bază (Endurance, Strength, Intellect, Agility, Dexterity) şi alte două pentru un arbore separat ce oferă bonusuri speciale, inclusiv necesarul Leadership. Şi trupele câştigă experienţă şi cresc în nivel, devenind veterane şi transferându-se în scenariile următoare, dacă supravieţuiesc. Evident, trebuie să le cumperi, nu-ţi sunt oferite gratis, dar utilitatea lor e mai mult decât evidentă. În afară de a deveni mai eficiente, trupele sunt diferenţiate şi la nivel vizual, schimbându-şi aspectul şi gama coloristică pe măsură ce devin veterane.

Partea vizuală păstrează linia întunecată a originalului, Disciples fiind mereu o serie cu accente dramatice, spre deosebire de mult mai coloratele Heroes sau King’s Bounty. Oricum, chiar dacă nu are îmbunătăţiri, grafica este în continuare spectaculoasă, mai ales designul castelelor (interioarele negre-verzi Undead sunt excelent punctate de clădirile superioare cu decoraţiuni roşii). Iar în skirmish sau multiplayer (cu hărţi pentru maxim opt jucători) apar şi restul raselor, astfel că fanii Imperiului, Alianţei sau Legiunii n-au de ce să fie supăraţi odată ce termină cu single-player-ul.

Hărţile în sine sunt extrem de bogat decorate, chiar prea încărcate aş putea spune în momentele în care te trezeşti combatant fără voie, pierdut printre copaci. Nu există subterane, nici plimbări pe apă, dar se compensează cu o serie de fundaluri impresionante în timpul luptelor, mai ales în cazul asediilor.

Partea sonoră este foarte bine realizată, preţul plătit fiind că se repetă îngrozitor de mult; iar în afară de vocea naratorului nu avem alte dialoguri, ci doar casete de text pe care ar fi de preferat să le citiţi pentru o mai bună descâlcire a poveştii (pe de altă parte, o alegere mai simplă în termeni tehnici, pentru că actori ruşi care să vorbească bine engleză sunt cam greu de găsit). Pe de altă parte, mormăielile şi ţipetele din bătălii sunt suficiente ca să simţi satisfacţia unei victorii, iar efectele vizuale se ţin şi ele bine.

Din păcate, am avut parte şi de o serie de probleme tehnice,  în special ieşiri neaşteptate în desktop sau blocări în timpul luptelor. Nici combinaţia Alt-Tab nu e recomandată, fiindcă jocul rămâne pur şi simplu agăţat şi trebuie închis forţat. De asemenea, faptul că hărţile sunt foarte mari şi dense, e destul de greu să-ţi dai seama unde ai fost, unde nu şi în ce direcţie e mai bine să apuci pentru a ajunge la punctul important al misiunii.

Per total, Disciples III: Resurrection e un expansion ce include multe ore de căpăceală pe ture, dar acestea vin la pachet cu probleme tehnice şi câteva alegeri de gameplay care tind să devină mai mult decât enervante pe măsură ce treci prin campanie.