Drakensang: The Dark Eye Review

Drakensang: The Dark Eye Review

Cu un început de poveste extrem de blând, Drakensang ne pune în pielea unui personaj care nu are nimic de-a face cu marile mişcări de pe scena politică şi eroică a Aventuriei. El sau ea doar călătoreşte pentru a găsi locuinţa unui vechi prieten care i-a cerut ajutorul printr-o scrisoare.

Chiar şi prima zonă prin care vom colinda este una idilică, un sătuc situat de-a lungul unui râu, înconjurat de pajişti şi de o pădure, unde nici măcar cele câteva sălbăticiuni nu inspiră teamă, mai ales într-o epocă în care era indicat ca fiecare bărbat să ştie să mânuiască o sabie, măcar de formă. Deloc surprinzător însă, pentru a putea purcede în oraşul în care locuieşte prietenul nostru trebuie să ajutăm nişte localnici pentru a le câştiga simpatia şi obţine permisiunea de a merge mai departe.

Dar atmosfera cât se poate de relaxantă e doar o iluzie şi, ca în orice joc de acest gen, ceva nu va merge cum trebuie. În cazul de faţă, o serie de crime din Ferdok (capitala ţinutului Kosh) va pune în mişcare intriga, urmând ca eroul nostru să nu mai fie erou doar cu numele, ci să devină unul veritabil. După începerea acţiunii propriu-zise, vom întâlni şi „motorul” poveştii, care ia de data aceasta forma unui dragon. Avem şi zece zeităţi menţionate destul de des, dar accentul nu cade pe ele, aşa cum se întâmplă de exemplu în cazul Gothic-urilor.

Aici, doar acest dragon semi-zeu are o influenţă majoră. El ne dă misiunea principală, Dragon Quest-ul, dar rezolvarea lui nu ţine de ajutorul creaturii mitice menţionate, ci de vitejia eroului nostru. Iar acesta nu este ajutat decât de părţi ale unei armuri specifice celor care au acceptat misiunile date de acest dragon de-a lungul veacurilor, însă armura trebuie întregită prin explorare şi găsirea celorlalte piese.

Rase şi clase, ediţia a IV-a

Aşa cum îi stă bine unui titlu ce are la bază un univers pen & paper, Drakensang ne pune la dispoziţie o gamă variată de rase şi clase, el având la bază ediţia a patra a regulilor The Dark Eye. Cele douăzeci de clase sunt astfel împărţite după zona de baştină, de la pitici de prin munţi sau oameni cu coasa-n mână până la piraţi şi amazoane.

Subsemnatul a mers pe mâna unui pirat ce nu a dezamăgit în ceea ce priveşte mânuirea armelor, dar care, la fel ca şi celelalte clase, suferă de o lipsă acută de personalitate. Nimic nu m-a făcut să cred că e un pirat, nici la vorbă, nici la port, el fiind mai degrabă un paladin. Până şi îmbrăcămintea nu rămâne pentru mult timp specifică, pe parcurs veşmintele sale confundându-se cu cele ale unui vajnic luptător al dreptăţii cu paloşul în mână.

Nu zic că vreau ceva simplu, dar având în vedere faptul că voice acting-ul este redus la minim, ar fi mers introduse particularităţi în scris, măcar pe ici pe colo pentru personalitatea fiecărui erou, venit din colţurile îndepărtate ale Aventuriei. Un pirat de exemplu va fi cu siguranţă mai bădăran decât ceilalţi, iar o amazoană va fi mai acidă în vorbe. Lucruri relativ mărunte, dar de mare efect, ce pot influenţa şi modul de abordare a anumitor situaţii în ultimă instanţă.

Pentru cine nu a intrat în contact cu vreun joc plasat în universul D&D, Drakensang poate părea cel puţin ciudat. Lupta de pildă are reguli bine stabilite şi îndeajuns de complicate pentru a da bătăi de cap la prima utilizare. În principiu, avem un zar cu 20 de feţe care determină şansele de a lovi inamicii, numai că spre deosebire de D&D, aici o valoare cât mai joasă e mai bună, nu una mai mare.

Mai mult, când vezi la început multitudinea de abilităţi şi atribute, precum şi modul în care acestea depind unele de altele, rămâi puţin debusolat. Curba de învăţare este din acest motiv un pic mai abruptă decât în alte cazuri (manualul este însă de ajutor, oferind informaţiile de bază). Luptele în sine se desfăşoară în timp real, dar în spatele cortinei e vorba de nişte faze clare în care toţi combatanţii au oportunitatea de a lovi. Dacă zarul cade bine, lovitura va fi din plin. Dacă nu, lovim în gol sau facem doar foarte puţin damage.

Bineînţeles, orice atribut, bonus, armură sau armă mai răsărită va creşte şansele ca o lovitură să-şi atingă ţinta. Şi tocmai aceste bonusuri, mai precis importanţa lor, sunt cele care vă vor da bătăi de cap. Asta fiindcă nu vom face damage atât cât vedem pe sabie, ci acesta va fi superior sau inferior valorii standard dintr-o mulţime de cauze interconectate, dar mai greu de rumegat. Din nou, manualul va fi prima oprire pentru mai multe informaţii.

Mecanica fluidelor

Ca atribute, avem clasicele Putere, Dexteritate, Agilitate şi Constituţie, dar şi unele noi sau denumite altfel decât am fost obişnuiţi, cum ar fi Curajul, Intuiţia sau Inteligenţa, cea din urmă fiind folosită aici cu sensul de bază, nu ca în alte jocuri, cu referire la magie. Pe lângă acestea, avem Viaţa, Energia Astrală, Rezistenţa generală, precum şi cea la diferite magii. Toate acestea, precum şi mulţimea de abilităţi şi numărul ridicat de arme şi armuri fac ca bătăliile să fie deosebit de complexe, iar avansarea în nivel a personajului să necesite mult mai multă atenţie decât în alte jocuri. Prin comparaţie, D&D-ul întâlnit în Neverwinter Nights 2 este mult mai uşor de folosit.

În Drakensang, opţiunea de pauză nu e pusă acolo degeaba, ci trebuie folosită cu încredere în timpul confruntărilor. Ce-i drept, le prelungeşte cam mult, dar fără ea nu cred că m-aş fi putut descurca, spre deosebire de NWN2, unde am folosit-o foarte rar. Unul dintre motive ar fi că în Drakensang nu există doar noţiunea de viaţă, ci şi cea de rană, care poate fi o lovitură, luxaţie ş.a.m.d.

La cinci astfel de răni, un personaj leşină, indiferent dacă bara de viaţă indică o valoare ridicată. În alte jocuri similare se ajunge la leşin doar dacă sănătatea este 0, aşa că rezultatul direct e că veţi avea nevoie în party de un personaj priceput la vindecarea unor astfel de lovituri, precum şi de cât mai multe bandaje.

Această decizie de design, precum şi altele legate de interfaţă (selectarea creaturilor pentru a folosi abilităţile de exemplu), luptă, leveling şi numărul efectiv al inamicilor nu încadrează jocul în categoria celor uşoare, fiind chiar stresant nu de puţine ori. În această privinţă, mai multe niveluri de dificultate ar fi fost o opţiune ce nu ar trebui să lipsească din meniul principal, ca să se poată bucura de joc şi cei care nu au nervi de oţel în anumite momente.

Experienţa e împărţită în două categorii: cea care determină avansarea în nivel şi cea care poate fi investită în abilităţi. Prima e numită generic Advenure Points, iar cea de a doua Learning Points. Şi dacă vreţi să ajungeţi la nivelul maxim, va trebui să îndepliniţi majoritatea misiunilor secundare (preferabil pe toate).

Dacă tot am ajuns la quest-uri, avem parte de câteva misiuni frumoase, inspirate, dar şi porţia clasică de „adu-mi cutare lucru” sau „omoară cutare persoană”. Majoritatea quest-urilor care au ceva substanţă se găsesc în capitală şi sunt mai lungi decât celelalte, fiind uneori chiar greu de terminat dacă nu eşti foarte atent la ce ai vorbit cu un anume NPC.

Obiectivele misiunilor sunt marcate de obicei pe harta regiunii cu un X, dar sunt şi cazuri când acesta nu e prezent, moment în care trebuie să controlăm fiecare colţişor pentru a da de obiectul sau NPC-ul dorit. Lipsa mai multor indicii poate fi o problemă, dar nu una desobebit de gravă, deoarece oricum quest-ul principal ne poartă cam peste tot, motiv pentru care putem împuşca practic doi iepuri dintr-un foc.

Dezamăgitor în schimb e că nu există consecinţe importante în Draknesang pentru alegerile pe care le facem, cu toate că nu vom duce lipsă de aşa ceva. Fie că e vorba de misiunea principală sau de cele secundare, vom avea moduri multiple în care putem să terminăm o misiune, dar nu vor exista repercursiuni care să ne facă să reluăm jocul doar ca să vedem „ce-ar fi fost dacă”.

Un alt element care nu se va bucura de o atenţie deosebită din partea voastră este folosirea abilităţilor de comunicare ale însoţitorilor sau chiar ale personajului principal. Acestea sunt împărţite în mai multe categorii în funcţie de clasa din care face parte respectivul personaj, dar ocaziile când pot fi folosite sunt rare.