Dreamfall: The Longest Journey Review
Dimensiune font:
Dreamfall: The Longest Journey Review
Nu prea am cum să explic starea pe care am avut-o atunci când mi s-a spus mai demult “Ai făcut review la The Longest Journey, aşa că o să faci şi Dreamfall”. Hai să fim serioşi, The Longest Journey l-am jucat acum foarte mult timp şi de abia dacă mai ţineam minte ceva din el. Să nu mă înţelegeţi greşit, chiar voiam să joc Dreamfall, dar nu-mi plăcea faptul că eram oarecum forţat să-l joc. Era într-un fel ca soarta. Indiferent ce aş fi făcut, tot nu scăpam. Aşa că am început să mă joc şi încetul cu încetul am început să-mi aduc aminte. Eu nu prea cred în soartă şi consider că fiecare persoană are dreptul să ia propriile decizii. Aşa că vă rog să mă credeţi când vă spun că în ceea ce priveşte Dreamfall, nu aveţi de ales – trebuie să-l jucaţi.
După 12 ore de joc soţia mea mă urăşte atât de mult, încât a ieşit în oraş fără să-mi spună un cuvânt, lăsându-mă în faţa calculatorului pentru a scrie acest articol. ªtiam că aşa se va întâmpla şi m-am împăcat cu ideea. Este din nou vorba de soartă, dar există acel ceva în vieţile noastre care ne face să sperăm că lucrurile vor fi mai bune decât sunt. Li spune Credinţă. Ei bine, la asta se rezumă Dreamfall. Bineînţeles, aş fi putut începe articolul cu clişeele tipice oricărui review şi să ofer şi câteva spoilere din povestea jocului. Nu o să fac acest lucru şi nu cred că este nevoie să ştiţi astfel de detalii pentru a cumpăra, juca şi aprecia Dreamfall. Nu contează dacă aţi jucat sau nu The Longest Journey, dar este mai indicat să o fi făcut. Nu va răspunde la vreo întrebare, dar vă va ajuta să le descoperiţi pe cele corecte. Dreamfall este un joc care nu oferă răspunsuri întrebărilor, ci ridică mai multe şi decât The Longest Journey. De fapt, este cea mai lungă călătorie pe care am întreprins-o până acum într-un joc, lucru foarte bun de altfel. Povestea este atât de complexă încât are mare nevoie de încă o continuare. Prequel-urile ar fi şi ele folositoare, şi dacă e să dăm crezare zvonurilor, producătorii ne pregătesc atât o continuare cât şi un prequel.
Cel mai frumos aspect al jocului îl reprezintă sfârşitul. În afara momentului de “Asta a fost tot?”, cel mai mult mi-a plăcut un scurt cut-scene cu Zoe. Universul din Dreamfall este o carte ce conţine nenumărate poveşti. Poveştile noastre. Nu contează dacă suntem vii sau morţi. Tot ce contează este să lăsăm ceva în urma noastră, să ne scriem propria poveste a vieţii, astfel încât să merite să fie menţionată şi respectată de cei din jurul nostru şi chiar de către străini. Din păcate, în ziua de azi, mulţi îşi acceptă soarta şi nu fac nici un efort să-şi îmbunătăţească viaţa mizerabilă. Ei nu îşi trăiesc poveştile, nici nu şi le scriu, ci îi lasă pe alţii să o facă pentru ei fără să le pese în vreun fel. ªi dacă stau să mă gândesc, cunosc o mulţime de oameni, prieteni, cunoştinţe, rude sau tovarăşi care trăiesc în acest fel.
Presupunând că aţi citit tot ce am scris până acum, probabil v-aţi dat seama că acesta nu este, sau nu prea seamănă a fi, un review pentru Dreamfall. Da şi nu. Este vorba despre noi, despre vieţile noastre şi despre importanţa scrierii acestor poveşti chiar de către noi. De fapt, despre asta e vorba în Dreamfall. Dacă ignoraţi grafica, voice acting-ul de calitate, dialogurile şi povestea complexă, veţi obţine un mesaj care se ridică deasupra tuturor. Frumuseţea lui Dreamfall se află ascunsă în modul în care toate elementele înşirate mai sus sunt înfăşurate în jurul acestui mesaj, care reprezintă esenţa jocului. Iar jocul străluceşte mulţumită acestei esenţe, lucru cu care nu se pot lăuda foarte multe jocuri din ziua de azi.
Nu cred că ar fi corect să disec elementele jocului separat, dar va trebui s-o fac pentru a demonstra un anumit punct de vedere. Gameplay-ul, grafica, dialogurile şi voice acting-ul sunt construite în jurul poveştii şi vă spun de la început că nu sunt perfecte. Nici măcar pe aproape. Din punct de vedere artistic, unele locaţii te lăsa fără replică, dar bug-urile sunt foarte deranjante dacă aveţi o placă nVidia. Unele texturi nu sunt renderizate iar iluminarea va fi şi ea stricată în anumite momente. Am încercat mai multe drivere (inclusiv ultimele beta-uri) însă apăreau aceleaşi probleme din când în când. În principiu aş recomanda versiune 84.56, ea dovedindu-se a fi cea mai bună, însă probabil că depinde foarte mult şi de modelul de placă video pe care-l aveţi.
Apoi ajungem la animaţiile personajelor, care în cazul lui Kian arată penibil – aleargă de parcă ar avea un morcov înfipt în părţile dorsale. Secvenţele de luptă sunt pur şi simplu oribile. Înţeleg că jucătorii casual de Xbox au nevoie de secvenţe de acţiune, dar producătorii le-ar fi putut transforma în acest caz în cut-scene-uri. Versiunea pentru PC să fie axată mai mult pe partea de aventură, iar cea pentru Xbox pe cea de acţiune. Nu ştiu de ce e aşa de greu să se gândească la lucrurile astea. Probabil că de aceea tasta ESC nu face absolut nimic atunci când aveţi un meniu deschis, iar scrolling-ul celui mai mare log pe care l-am văzut în viaţa mea s-a transformat într-un exerciţiu pentru degetele mele. Da, din păcate sindromul consolelor loveşte din nou. Dacă este un lucru pe care jucătorii de adventure-uri PC îl urăsc din tot sufletul, acestea sunt consolele. Cel mai mare coşmar al meu este să joc un adventure pe console. ªi cred că o să mă las de jucat când o să întâmple chestia asta.
Privind controlul personajelor. Imaginaţi-vă cel mai prost sistem de control pe care l-aţi întâlnit vreodată, înmulţiţi cu 3, deoarece aveţi trei personaje, mai înmulţiţi o dată cu 2, fiindcă aveţi butoane de control diferite pentru lupte şi apoi imaginaţi-vă că aveţi nevoie de un game pad. Acum deschideţi ochii şi puteţi să plângeţi în faţa tastaturii. Da, acesta este sentimentul pe care îl veţi avea în prima jumătate de oră de joc. A trebuit să setez la minim sliderele de sensitivitate, să inversez ambele axe (slavă Domnului că ne-au lăsat să facem chestia asta) şi să mă rog Divinităţii să mă obişnuiesc cu sistemul de control. În final am reuşit, dar am avut un sentiment de disconfort pe toată durata jocului. Există un meniu contextual, care apare atunci când puteţi interacţiona cu un obiect sau cu un personaj în cel puţin două moduri plus un câmp de focalizare a atenţiei. Acestea au fost gândite să fie controlate de un jucător ce are un gamepad, nu are rost să negăm acest lucru. Nu am folosit câmpul de focalizare foarte mult, deoarece este destul de greu de controlat cu mouse-ul însă meniul contextual a fost ok atunci când am descoperit că poţi alege acţiunile folosind tastele W, A, S, D în loc să folosesc mouse-ul.
Ceea ce ne aduce la o altă parte a jocului, şi anume tutorialul, care este atât de prost realizat, încât va trebui practic să descoperiţi singuri mecanicile jocului. De exemplu, Liv vă spune cum să folosiţi un cracking software, dar până apucaţi practic să-l folosiţi, veţi fi uitat deja cum funcţiona acesta. Va trebui să căutaţi prin tot log-ul imens, fără ajutorul rotiţei de la mouse, ca să recitiţi conversaţia avută. Partea de “cracking” este uşoară dacă aveţi atenţie distributivă. Eu din păcate nu am aşa ceva. Am o atenţie concentrată, sau cel puţin aşa îmi spun tot timpul psihologii, aşa ca găsirea simbolurilor corespunzătoare a fost un adevărat infern pentru mine. Spre sfârşitul jocului apare un astfel de mini-game care este mult mai dificil decât cele anterioare şi m-am simţit neajutorat văzând că nu îl pot rezolva. Am încercat de nenumărate ori până când am reuşit într-un final să trec mai departe, mai mult mulţumită norocului decât abilităţilor mele. Singurul bug pe care l-am descoperit vizavi de puzzle-uri, cu toate că sunt mult mai multe în joc, a fost cel din peştera cu simboluri pe care Zoe trebuie să le apese. Dacă nu sunteţi atent, nu veţi reuşi să auziţi secvenţa muzicală şi să o reproduceţi folosind simbolurile. Astfel, va trebui să reîncărcaţi, şi ţinând cont că nu aveţi la dispoziţie decât auto-save-ul, acest lucru este foarte frustrant.
Puzzle-urile în sine sunt foarte uşoare. Unii jucători ar putea spune că sunt mult prea uşoare pentru jucătorul mediu de adventure-uri, dar eu consider ca acest lucru se datorează posesorilor de Xbox. Nu mă înţelegeţi greşit, nu urăsc consolele însă urăsc producătorii care simplifică jocurile pentru PC doar ca să le poată porta mai uşor şi să scoată mai mulţi bani de pe urma lor. Dreamfall ar fi trebuit să fie creat doar pentru PC şi probabil că ar fi fost perfect. Aşa însă au vândut mai multe copii ca să aibă banii să justifice măcar o continuare. Este vorba de avantaje şi dezavantaje, dar dacă numai aşa vor putea să creeze o continuare, asta e, n-avem ce să facem.
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau