Duke Nukem Forever Review

Duke Nukem Forever Review

Duke Nukem Forever e un joc genial. Perfect. De nota 10. După mai bine de 14 ani de aşteptare, iese pe locul întâi, fură medalia de aur de sub nasul tuturor shooter-elor şi se admiră cu ea în oglindă. Dar înainte să chemaţi băieţii în halate albe, nu, n-am luat-o pe câmpii. DNF este perfect dintr-un singur punct de vedere: ca lecţie pentru cum să NU faci un joc; cum să NU ţii oamenii în priză atâţia ani şi să le oferi un produs creat din bucăţi lipite cu cel mai ieftin Super Glue luat din Dragonul Roşu.

Şi când zic asta, mă refer la 3D Realms, nu la Gearbox, cei care practic n-au făcut decât să adune resturile pentru că s-a nimerit să aterizeze franciza în grădina lor. Cei din urmă n-au nicio vină, fiindcă Duke trebuia pur şi simplu să apară, indiferent de starea lui fizică şi morală, pentru a putea merge mai departe, astfel că s-a făcut maximul posibil cu materialul avut la dispoziţie. Iar DNF, în afară de a fi o lecţie de istorie, este doar un alt shooter mediocru pe care sper să-l uităm cât mai curând, dacă nu cumva mulţi au făcut-o deja, cel mai clar semnal fiind multiplayer-ul complet pustiu.

Cină în Iad

Ca urmaş al unei serii celebre, Duke a fost învăluit într-o aură romantică, mulţi veterani visând la întoarcerea eroului porcos şi misogin, cu trabucul în colţul gurii, grenada într-o mână, shotgun-ul în cealaltă şi o tipă bună susţinându-i „moralul” sub curea. Realitatea este însă departe de acest vis. Da, a rămas umorul, avem acţiune, câteva din mărcile seriei, dar ansamblul arată ca un joc din 200x şi alegerile de design încearcă să ţină pasul cu trecerea timpului, dar eşuează lamentabil.

Cât despre poveste, extratereştrii bătuţi la fund cu mitraliera de Duke revin pe Pământ cu dorinţe de răzbunare, iar eroul nostru nu poate sta în fotoliu fără să intervină. Bine, nu dragostea de patrie sau planetă îl animă în mod deosebit, ci răpirea gagicilor bune de către invadatori. Prea multe pretenţii n-ai cum să ai de la o asemenea idee narativă şi lumea nu dorea decât un pretext cât de cât credibil ca să pună puşca la muncă. Misiune reuşită din acest punct de vedere, cu 23 de niveluri în single-player, unele dintre ele împărţite în alte 2-3 subcapitole. Pentru un jucător serios, pe Normal, 10-12 ore de jumulit extratereştri sunt suficiente pentru a termina campania, ba chiar mai puţin, pentru că personal am avut dorinţa acută de a scăpa cât mai repede.

Fără prea multă fanfară, eşti aruncat în acţiune în stilul clasic al FPS-urilor din epoca de aur şi porneşti să ucizi în toate direcţiile, începând din bârlogul tău de idol al femeilor şi terminând cu barajul Hoover, cu interludii prin peşteri pline de chestii scârboase, sisteme de ventilaţie, zone inundate şi şantiere distruse cu înălţimi ameţitoare. Asta nu înseamnă că e şi plăcut, pentru că dincolo de împuşcatul a tot ce mişcă, DNF include zeci de momente scriptate şi problemele aferente: un zid se va sparge doar atunci când vrea el, o uşă se deschide doar dacă e neapărat nevoie şi nu cred că am mai văzut atâtea lăzi într-un joc de când m-am lăsat de Tetris. Să zicem însă că butoaiele sunt chiar folositoare, cele roşii având explozibili pentru făcut extratereştrii bucăţi, iar cele albastre fiind utilizate în unele puzzle-uri.

Şi aşa am pronunţat cuvântul fatal: puzzle-uri. Mai mult enervante decât parte integrantă din joc, ele implică butoane, ţevi, o bilă de demolări, butoaie care să coboare/ridice diverse structuri, plus secvenţe de platforming în care ţopăi pe cutii, rafturi, plite încinse şi mecanisme uriaşe pentru a ajunge în celălalt capăt al camerei. Cel puţin secvenţa cu maşinuţa teleghidată m-a enervat înfiorător şi am apelat la gamepad pentru a putea manevra cum trebuie obiectul, din cauza controlului; nu prost, ci doar mult prea sensibil din taste.

Ceva mai interesante în circuitul ţopăit-împuşcat -» sex oral -» ia-o de la capăt sunt secvenţele în care Duke conduce un vehicul şi cele în care este micşorat pentru a se putea strecura în zone altfel inaccesibile. Cele două sunt şi combinate, el conducând un buggy de jucărie la un moment dat şi chiar a fost distractiv la început când mi-am dat seama că şi şobolanii sunt de două ori mai mari ca mine şi riscam să ajung pe lista de bucate.

Mai dificile în starea de mini-me sunt luptele şi e mai sănătos să o iei la goană dacă ataci inamicii în mărime normală (mini-Duke face şi mini-damage). Însă indiferent de dimensiune, condusul monster truck-ului este o pacoste pe tastatură, iar nivelurile din oraşul-fantomă, autostradă şi deşert mi s-au părut prea trase de păr şi lungite forţat. Am înţeles aluzia subtilă cum că maşinile americane consumă prea mult la sută după primul anunţ „Out of Gas”, chiar nu trebuia să se repete faza de trei ori.

Kaboom

Extratereştrii trebuie omorâţi. Asta ştiam deja, iar în total avem 11 arme, din care poţi căra simultan doar… două! Chestia asta poate că merge în shooter-ele realiste, dar Duke n-a fost niciodată un soldat adevărat, ci o parodie a super-eroilor; ori dacă el poate ridica sute de kilograme la sală, de ce n-are buzunare pentru toate armele? Aşa ar fi fost măcel de-a binelea şi poate că i s-ar mai fi iertat din păcate.

Arsenalul nu este deloc surprinzător, de la pistol şi shotgun la arme de provenienţă extraterestră, precum Enforcer Gun sau Captain Laser. Special pentru boşi există RPG-ul (sau mai pe final Devastator-ul) pentru că şmecherii din niveluri pot fi răniţi doar de rachete sau turele. Cum ultimele sunt o specie foarte rară, vei petrece destul de mult timp culegând muniţie; din fericire, cele mai multe lupte de acest gen se desfăşoară în apropierea unei lăzi corespunzătoare, astfel că rămâne doar să te fereşti eficient de proiectilele inamice. Pentru pretenţii de profunzime, Duke are la dispoziţie bombe şi mine (Pipe Bombs şi Trip Mines), eficiente de la distanţă, plus o modalitate de distragere a atenţiei, Holoduke.  

Speciale sunt Shrink Ray şi Freeze Ray: prima micşorează inamicii şi chiar e distractiv o perioadă să-i calci în picioare pentru a nu mai irosi muniţie, în timp ce a doua îi îngheaţă complet. Cum viaţa (Ego) se regenerează automat, execuţiile sunt un stimulent important, refăcând-o instant. De asemenea, de-a lungul nivelurilor eşti răsplătit cu Ego suplimentar dacă faci tot felul de chestii stupide: te admiri în oglindă, te uiţi la reviste şi filme ”sugestive” sau faci popcorn. Ca suplimente alimentare pentru care Duke nu şi-a întrebat niciodată farmacistul avem bere şi steroizi si sunt sigură că automatele de prezervative din băi au şi ele un rost, dar jocul nu se chinuie să profite prea mult de ele.

Chestia asta e de-a dreptul stupidă când ai un erou misogin pentru care femeile sunt doar păpuşi sexuale, dar practic scenele „fierbinţi” sunt doar vreo trei şi nu sunt deloc atrăgătoare. Am văzut sex virtual mai de calitate în The Witcher şi chiar Mass Effect, plus că femeia din mine are o problemă cu atitudinea jocului. Da, ştiu, aşa e Duke, misoginismul dispreţuitor e parte integrantă din personalitatea lui, dar mai ştiu şi că atitudinea macho nu mai e la modă de vreo 15 ani, acum nemairămânând decât o exagerare de prost gust.

Looking good… da’ nu prea

Cât am jucat Duke am călătorit înapoi în timp în anii ’90 în materie de gameplay, iar grafica nu cred că poate fi mai dezvoltată decât era prin 2000. Încă o dată, nu e vina Gearbox, ei doar au adunat în aceeaşi cutie elementele răzleţe ale viziunii şchioape a celor de la 3D Realms. Deja nu mai e o noutate că DNF a tot jonglat cu motoarele grafice, a suferit modificări radicale de niveluri, au fost scoase/introduse idei apărute în alte jocuri de-a lungul anilor pe care producătorii de atunci le-au considerat „cool”.

Rezultatul final e un aspect îmbătrânit, cu niveluri plictistoare, goale, cu butoaie, lăzi şi schele, strictul necesar pentru trecerea de la un coridor la altul. Doar peşterile ce mai ies în evidenţă, dar acolo trebuie să foloseşti Duke Vision (infraroşu), iar designul  de televizor alb-negru cu lămpi împuşcate nu face decât să enerveze (nivelurile subacvatice finale sunt în capul listei pentru mine).

Inamicii se limitează la trei-patru modele plus boşi, cei mai banali extratereştri fiind porcii (Pigcops), guiţătoare enervante cărora mi-a plăcut să le remodelez faţa cu bocancul. De departe cei mai enervanţi sunt porcii zburători, iar o secvenţă aeriană mi-a adus aminte că vroiam şi jetpack pentru Duke. Am rămas cu dorinţa, singurele momente în care Duke zboară fiind cu ajutorul unor trambuline organice extraterestre.

Numărul mic de poligoane este evident în orice parte te-ai întoarce, iar după vreo oră de joc nu mai apreciezi nici măcar resturile de mâni, picioare sau capete răspândite prin niveluri înainte şi după lupte. Jon St. John face din nou o treabă foarte bună, vocea lui Duke fiind exact cum trebuie, dar replicile cam duc lipsă de sare şi piper, aluziile sunt prea evidente şi comentariile ajung să se repete de-a lungul nivelurilor de dragul de a mai auzi şi altceva în afară de grohăituri. Coloana sonoră trezeşte amintiri plăcute, ce-i drept, dar numai cu muzică nu faci un joc bun, aşa cum nu faci nici cu un multiplayer pustiu.

Quick Match, moduri clasice (Deathmatch, Team Deathmach, Capture the Babe şi King of the Hill), clasamente, toate bune şi frumoase, doar că nu-i nici picior de jucător p-acolo. Mi s-au lungit urechile aşteptând măcar un amărât să-l fugăresc prin cazinou sau pe baraj, dar n-am avut cu cine. Şi dacă în primele zile de la lansare probabil că au mai fost curioşi, acum este deja clar că populaţia a dat la gunoi ideea şi s-a întors la alte multiplayer-uri.

Aşadar, întrebarea „merită cumpărat?” nu are sens decât dacă ţi-ai făcut precomanda acum 14 ani şi ai avut încrederea să pariezi pe Duke. Pentru restul, Duke Nukem Forever este un shooter demodat, oarecum în stilul clasic, dar mecanicile învechite şi limitările stupide ridică vălul romantic al amintirilor din epoca de aur a jocurilor, la care se adaugă un multiplayer pustiu şi combinaţia de replici / atitudine macho care nu-şi mai găseşte locul în 2011.

Există alte shootere ce oferă mai mult, însă am încredere într-un lucru: cei de la Gearbox, scăpaţi de adunătura făcută de alţii, vor avea acum libertatea să creeze un nou Duke, sperăm noi mai bun. Mai discutăm peste vreo 2-3 ani.