Dungeon Siege 2 Review

Dungeon Siege 2 Review

   De fiecare data cand trebuie sa realizeze un sequel, designerii au intotdeauna o mare dilema referitor la modul de realizare al acestuia. Daca aduc prea multe noutati si schimba prea mult gameplay-ul, exista riscul ca fanii devotati sa fie nemultumiti si sa nu-l joace. Daca pastreaza stilul de joc si doar adauga cateva modificari pe ici pe colo, cel mai probabil vor fi acuzati ca vor doar sa mai scoata niste bani din buzunarele gamerilor, neaducand de fapt nimic nou care sa merite investitia. In cazul lui Dungeon Siege 2, Chris Taylor si Gas Powered Games au mers pe a doua varianta, care a adus cu sine o serie de avantaje si dezavantaje.

     Desi la data aparitiei sale multi jucatori l-au considerat doar o clona nereusita de Diablo 2 (care a ramas inca standarul de calitate pentru genul hack & slash), Dungeon Siege s-a bucurat totusi de un succes comercial suficient de mare pentru a justifica realizarea unui expansion (Legends of Aranna) si a unui sequel. De laudat este faptul ca pentru Dungeon Siege 2, studiourile Gas Powered Games au plecat urechea atent la criticile aduse predecesorului si au avut grija ca nemultumirile fanilor sa fie rezolvate. Cum insa totul ar fi fost prea frumos ca sa fie adevarat, impreuna cu noutatile introduse au aparut alte mici probleme, care desi daca sunt luate separat nu sunt catastrofale, reusesc in ultima instanta sa scada din valoarea jocului.

     Povestea, sau mai bine zis lipsa aproape completa a acesteia, a fost una dintre nemultumirile importante ale fanilor la adresa primului Dungeon Siege. Pentru sequel, GPG au incercat sa creeze o poveste mai antrenanta, care, desi nu iese din tiparele clasice, este *un pic* mai bine realizata. Mai mult sau mai putin surprinzator, story-ul din DS2 nu are nici o legatura cu cel a predecesorului: de data aceasta avem un individ pus pe fapte rele, avand o sabie legendara care-i permite sa taie si sa spanzure in stanga si-n dreapta dupa cum vrea muschiul lui si mai avem de asemenea si un erou ratacit, care inca nu stie de rolul sau important in Aranna – acela de a preveni sfarsitul lumii si de a-l infrange pe individul mentionat mai sus. Insa designerii nu s-au multumit doar cu atat, ci au creat si o intreaga istorie, care sa detalieze evenimentele ce au avut loc inainte de inceperea jocului, aceste povesti fiind notate in mai multe carti raspandite de-a lungul Arannei. Nu este o idee tocmai noua, si volumul de informatie nu este la fel de mare ca in Morrowind spre exemplu, dar este de efect.

     Rezolvand partea cu firul narativ, producatorii si-au indreptat atentia apoi asupra modului de avansare al personajelor, care a fost considerat aproape in unanimitate mult prea simplist pentru un astfel de joc. Principiul de baza a ramas acelasi: personajele vor avansa in functie de ce arma sau vraja folosesc. Cu cat un fighter da mai mult in capul monstrilor cu sabia sau cu orice alt obiect contondent, strenght-ul si skill-ul sau melee vor creste incet, dar sigur, in timp ce un arcas va avea o dexteritate si un ranged skill mai bun. Noutatea consta in introducerea unui skill tree pentru fiecare clasa de personaje in parte (fighter, arcas, nature mage, combat mage), asemanator cu cel din Diablo 2. Aceste skill-uri permit o si mai buna specializare a membrilor party-ului, in functie de necesitati. Daca aveti 2 luptatori melee, puteti alege ca unul sa aiba rol de tank si sa absoarba damage-ul, in timp ce al doilea sa fie axat pe cotonogirea cat mai eficienta a oricui ii sta in cale. Cu toate ca la prima vedere ar parea tentant, nu este deloc recomandat sa incercati sa creati un personaj bun la toate, pentru simplul motiv ca skill points-urile se obtin destul de greu, dezvoltarea eficienta in toate cele 4 clase fiind practic imposibila. Pe masura ce veti creste in level veti avea posibilitatea sa deblocati si puteri, care nu sunt altceva decat niste vraji sau atacuri extrem de puternice, fara de care va va fi mult mai greu sa terminati jocul (daca nu chiar imposibil), chiar si pe nivelul default de dificultate. Si nu pentru ca inamicii cu care va veti confrunta ar fi teribil de inteligenti, ci in special datorita densitatii acestora pe metru patrat care a crescut simtitor fata de primul joc, luptele fiind acum maceluri in toata regula.

  O alta noutate introdusa in DS2 sunt animalele exotice, sau pets, pe care puteti sa le cumparati de la pet shop-ul aflat in fiecare oras. Partea interesanta este ca va trebui sa aveti grija de ele, hranindu-le cu diverse obiecte, pentru a trece prin diverse etape de maturizare, fiecare etapa aducand cu sine o noua putere sau atac pe care pet-ul poate sa-l foloseasca. Din acest punct de vedere, aceste animale pot fi privite ca un Recycle Bin mobil, necomentand vizavi de calitatea obiectelor pe care le dati sa le consume. Evident, cu cat obiectele au stats-uri mai bune, cu atat animalutele vor deveni mai puternice, ele dezvoltandu-se intr-un stil asemanator cu personajele principale, in functie de ce primesc la masa.

     Primul lucru care m-a deranjat in Dungeon Siege 2 a fost sistemul de salvare, identic cu cel din Diablo 2, pe care personal nu pot sa-l sufar: in momentul cand vreti sa reluati jocul (nu exista decat un singur slot pentru save), veti fi teleportat in ultimul oras vizitat si nu in locul unde ati salvat, toti monstrii omorati pana atunci fiind din nou prezenti la datorie. Pentru a compensa acest lucru, producatorii au plasat strategic teleportoare care pot fi folosite pentru a va deplasa mai usor de-a lungul si de-a latul Arannei, insa daca reusiti contra-performanta de a muri cu 10 metri inainte de a activa un teleportor nou… ghinion, ce putem spune? De asemenea, decizia de a limita numarul de personaje in functie de nivelul de dificultate (4 pentru mercenary, 5 pentru veteran si 6 pentru elite) este discutabila, insa nu am inteles nici in ruptul capului de ce un magar este considerat la fel de important ca un personaj luptator. Pe scurt, pentru a va putea mari party-ul, va trebui sa platiti o suma de bani, pana cand ajungeti la numarul maxim permis de nivelul de dificultate. Partea proasta este ca daca aveti deja numarul maxim de caractere in party, nu veti putea sa cumparati nici un magar, lucru destul de frustrant de altfel, considerand ca in Dungeon Siege 1 puteam sa am 6 personaje in party si inca 2 magari pe langa care sa-mi care obiectele gasite in aventurile mele.

     Tot la capitolul dezamagiri intra si unele zone secrete ale jocului, sau mai bine zis recompensa pentru gasirea lor… nimic nu este mai frustrant decat sa te bati cu zeci de monstrii, sa umbli prin labirinturi care parca nu se mai termina, pentru a gasi intr-un final un cufar cu 2 potiuni de health, 10 monede de aur si 2 sabii identice cu alte 20 pe care le-ai gasit pe drum. Aici pot sa includ linistit si un anumit side-quest care mi-a scos literalmente peri albi, dar va voi lasa placerea de a-l descoperi singuri. De asemenea, interfata a devenit acum mult mai aglomerata decat cea a predecesorului, lucru oarecum deranjant daca jucati in 1024×768, din cauza dimensiunilor. Iar daca va ganditi ca o simpla schimbare a rezolutiei in 1280×1024 va va rezolva problema, aveti dreptate doar pe jumatate, deoarece dimensiunea textului va deveni mai mica decat ar fi cazul si va trebui sa va concentrati un pic pentru a citi pasajele din jurnal sau dialogurile.

    Continuand cu partile mai putin frumoase ale jocului, nu pot sa nu remarc incercarea producatorilor de a da viata personajelor din party, prin intermediul unor dialoguri la care jucatorul este doar martor, intr-un stil asemanator cu cel din Knights of the Old Republic. Aceasta intentie buna a designerilor este insa sabotata intr-un stil barbar de un voice acting penibil (ca sa nu zic execrabil) si de dialogurile in sine, care sunt de o banalitate si de multe ori de o stupiditate rar intalnita pana acum intr-un joc, fie el si un hack & slash.

     La capitolul “content” insa, nu prea avem ce sa le reprosam producatorilor. Dungeon Siege 2 este impartit in 3 acte destul de lungi, fiecare act avand si o multime de sidequest-uri, care va vor purta de-a lungul si de-a latul Arannei, avand obiective dintre cele mai diverse: de la adunatul unor carti si eliberarea unor stafii, pana la rezolvarea unei crime (nici chiar ca in KoTOR, dar oricum). Ce-i drept, daca va veti axa doar pe quest-urile principale, veti termina relativ repede jocul, insa veti pierde o multime de recompense, unele destul de substantiale, ca sa nu mai vorbesc de punctele de experienta. Din acest punct de vedere, DS2 seamana un pic cu Fable, fiind un joc care incurajeaza foarte mult explorarea, side-quest-urile contribuind substantial la imersiune si credibilitatea lumii in care se afla jucatorul.

     Daca ati avut curiozitatea sa va uitati pe imaginile care insotesc acest articol, ati observat deja ca mari diferente intre DS1 si sequel nu exista. Niste texturi ceva mai detaliate, cateva efecte de lumini mai dragute, apa ce foloseste din plin efectele de pixel shader, reusind intr-un final sa arate ca un zacamant de petrol, insa nimic care sa denote ca DS2 este continuarea unui joc aparut acum 3 ani, lucru care pica destul de prost in anul de gratie 2005, mai ales cu toata nebunia care este acum vizavi de noile placi grafice. Nimic de zis, spre cinstea designerilor, peisajele sunt foarte variate, jucatorul vizitand in aventurile sale zone tropicale, desertice sau arctice, fiecare avand efecte meteorologice caracteristice, precum ninsori sau ploi torentiale, insa acestea nu pot inlatura in ultima instanta acel sentiment de “invechit” pe care-l degaja jocul.

     Voice acting-ul am stabilit un pic mai sus ca este sub orice critica, iar soundtrack-ul si efectele sonore nu ies nici ele nu nimic in evidenta. Intr-un cuvant: modest.

     Nici pe partea de multiplayer nu s-au schimbat multe, jucatorii avand in continuare posibilitatea sa termine campania single-player in mod cooperativ, fie in LAN sau pe Internet. Din pacate, lumea multiplayer este la fel cu cea din single, lucru dezamagitor, tinand cont ca primul DS avea o lume creata special pentru multiplayer.