Dungeons Review

Dungeons Review

Există o vorbă care spune că "imitaţia e cea mai sinceră formă de apreciere". Iar în industria jocurilor nu ducem lipsă de imitaţie, de fapt dusă la apogeu considerând cât de des folosim termenul “clonă”. Pentru Dungeons în schimb se poate spune că avem de-a face cu o porţie sănătoasă de inspiraţie dintr-un clasic, Dungeon Keeper, plus câteva elemente noi care se cam pierd în peisaj din diverse motive neplăcute.

Răul întrupat

Exact ca în celebrul titlu creat de Bullfrog, avem un anti-erou numit Deimos, supărat pe tot ce înseamnă viaţă normală şi eroi angelici. Încorsetat în armura fioroasă şi cu nelipsitul coif cu coarne, băiatul rău nu duce lipsă însă de probleme personale: considerând probabil că n-a primit suficienţi eroi să-i tortureze sau prea puţine membre sângerânde pe post de flori, iubita Calypso îl trădează pentru a pune gheara pe imperiul subteran. Astfel, Deimos se trezeşte exilat în cel mai de „sus” nivel al catacombelor, cu misiunea “nobilă” de a băga spaima în oamenii de la suprafaţă şi în acelaşi timp încercând să-şi recupereze posesiunile ca să se răzbune pe trădătoare.

Toate bune şi frumoase, am zis, abia aşteptam să fiu rea, deoarece ocazie ca asta nu se mai ivise de la Overlord 2 încoace. Din păcate, am descoperit rapid că toată inspiraţia de calitate luată din Dungeon Keeper se pierde într-un sistem de luptă plictisitor, creştere în nivel banală şi grinding pentru strâns resurse. Mai mult, dacă nu ştiai că e un produs german, e suficient să joci vreo câteva ore şi eticheta devine evidentă ca o lipitoare: atâta micromanagement doar nemţii pot suporta.

Partea bună, ce reuşeşte să te păcălească la început, este umorul. Toată scena trădării şi acţiunile ulterioare sunt prezentate ironic, iar ghidul-goblin nu pierde nicio ocazie să te ia peste picior, aşa super-evil cum eşti. De altfel, vocea lui Mr. Sidekick face absolut toţi banii, fiind de o răutate delicioasă.

Micromanagement în timp real

Tot ce se întâmplă în joc se desfăşoară, pe măsură ce înaintezi în nivel, din ce în ce mai repede: trebuie să construieşti capcane şi obiecte decorative (gimmicks), să controlezi vizuine pentru monştri, să sapi cu ajutorul goblinilor tuneluri suplimentare şi, mai ales, să ai grijă ca eroii care vin în vizite de jaf şi prădăciune să fie satisfăcuţi.

Pardon? După ce că ăştia vin să fure şi să omoare, tot eu trebuie să le pun comorile la dispoziţie? Păi cam da, pentru că eroii, la momentul intrării lor în subteran, nu valorează nici cât o ceapă degerată. Dar pe măsură ce găsesc comori, acumulează şi “soul energy”, materia primă esenţială pentru Deimos şi dezvoltarea lui în ale răului.

Cu cât eroii sunt mai mulţumiţi, cu atât câştigi energie şi prestigiu de pe urma masacrării lor. Dacă ai chef, poţi să-i şi bagi în cuşti şi să-i torturezi, ceea ce aduce un şuvoi mai mic, dar neîntrerupt de energie. Pe măsură ce treci prin cele 20 de niveluri, eroii devin însă din ce în ce mai mofturoşi şi, de multe ori, fără motiv: unii trec pe lângă bibliotecile, arsenalele şi comorile tale plângându-se că totuşi nu găsesc pergamente, arme, aur şi bijuterii.

Desigur, nu trebuie să faci totul singur. Prin intermediul unor pentagrame dedicate, poţi construi bârloguri pentru diverşi monştri, precum lilieci şi schelete; problema este că nu pot fi controlaţi direct şi, de cele mai multe ori pur şi simplu ignoră eroii care trec pe lângă ei. În plus, aceste ajutoare sunt bune mai mult de momeală pentru că este foarte scump să le creşti nivelul folosind energie.

Dacă decizi să investeşti în antrenarea lor, la un moment dat te trezeşti că nu mai ai energie, eroii torturaţi sau omorâţi nu valorează nici pe departe cât ai avea nevoie, iar grupurile de atacatori sunt din ce în ce mai numeroase şi mai puternice.

Cu atât mai enervant, în nivelurile mari, este faptul că nu ai un control clar asupra hărţii. De fapt, de la început am ajuns la concluzia că n-am mai văzut demult un tutorial atât de slab şi de vag realizat, mai ales că jocul devine rapid solicitant cu porţi multiple deschise (pe unde curg eroi la anumite intervale), alţi monştri care te atacă, nevoia de a construi gimmicks şi de a controla tot mai mult teritoriu.

Lucru manual

Până la urmă, cel mai simplu este să-l pui pe Deimos la treabă, mai ales că experienţa acumulată se traduce în puncte şi magii. Sistemul este însă foarte dezamăgitor pentru că punctele sunt puţine, iar magiile nu foarte eficiente. Pe de altă parte, Deimos nu moare propriu-zis dacă este învins, ci este trimis într-un colţ al subteranei unde se află inima catacombelor. Odată înviat, această inimă îşi pierde o parte din energie; desigur, apărarea ei este vitală pentru o supravieţuire cât mai îndelungată, pentru că de multe ori ea este ţinta principală a atacurilor diverşilor monştri.

Luptele sunt extrem de plictisitoare pentru că se desfăşoară practic fără ajutorul tău; doar magiile te mai implică, în rest personajele se bat ca nişte chiori până ce ori rămâne doar Deimos în picioare, ori rămân eroii şi răufăcătorul se duce să-şi lingă rănile lângă inimioara catacombei.

Nici misiunile nu sunt mai strălucite: trebuie să sapi de nebun după cufere ascunse, să plăteşti tribut altor lorzi mai şmecheri ca tine, sau să le îndeplineşti alte dorinţe suspecte, ba chiar şi să aperi nişte creaturi la fel de suspecte. Multe dintre ele sunt contra timp şi, mai ales dacă nu îl mulţumeşti pe Zombie King, o să-ţi trimită pe cap hoarde monştri afurisiţi.

Şi-n afară de asta?

Păi, nu există multiplayer, deşi misiunile care implică ocuparea altor subterane ale rivalilor aveau un potenţial imens pentru modul cooperativ. Există însă o serie de niveluri separate, bazate pe îndeplinirea de misiuni, survival şi simplu sandbox, acestea din urmă fiind utile pentru a prinde şmecheriile jocului, dacă ai răbdare cu el.

Din fericire, pe lângă vocile şi replicile haioase, grafica e şi ea îngrijită, indiferent dacă priveşti acţiunea de la distanţă sau cu zoom-in maxim. Numărul poligoanelor nu este exagerat, dar nici nu deranjează, în schimb decorul prinde foarte bine acel sentiment de labirint claustrofobic unde nu ştii în ce direcţie să apuci sau ce te aşteaptă după colţ. Din păcate, nivelurile sunt extrem de limitate ca varietate, fiind practic trei modele ce diferă în funcţie de cât ai chef să sapi. În schimb, avantajul modului sandbox este că poţi să modelezi o hartă să arate ca peştera ta de coşmar (la modul bun), cu celule, mese de tortură, instrumente ciudate şi tot felul de schelete şi alte resturi atârnate de pereţi.

Deşi a avut ca inspiraţie Dungeon Keeper, Dungeons nu reuşeşte din păcate să captureze şi magia gameplay-ului care a făcut din titlul celor de la Bullfrog un clasic, chiar şi cu ideile noi aduse de producători. Dar măcar a reuşit să ne aducă aminte de epoca de aur şi, eventual, să ne facă să căutăm o versiune „Windows 7 compatible” a titlurilor care au făcut istorie.